Ibn’Ata’illah: The Book of Wisdom and Kwaja Abdullah Ansari: Intimate Conversations

Translations by Victor Danner and Wheeler M. Thckston
Publisher: Paulist Press, New York, 1978
ISBN: 0-8091-2182-4

This volume combines two classics of Sufi literature, both short collections of brief and simple verses. As Annemarie Schimmel puts it in her preface, these works show the “immense self-control of the mystics who were able to condense their deepest feelings and their loftiest experiences in small, gemlike, perfectly polished sayings”.
Ibn’Ata’illah, mystic of thirteen-century Egypt, wrote The Book of Wisdom in charming, rhythmical Arabic, rendering the verses easy to memorize. Many Muslims throughout the Arabic-speaking world learn these veses by heart and repeat them meditatively. Ansari’s Intimate Conversations, written in eleventh century Heart in what is now Afghanistan, are similarly used for meditation throughout the Persian-speaking world, and master calligraphers have rendered these well-loved verses into exquisite works of art.
These works are deeply rooted in Islamic traditions, and employ the Sufi method by wich each word alludes to many deeper layers of meaning. Yet they have a universal and timeless quality. Despite the lapse of centuries, both texts speak with immediacy – and seemingly with simplicity – to the struggling spiritual seeker of today. Indeed, Schimmel opens her preface to this volume by describing how in a “night of despair” in 1945, in a cold and dirty railway station, she took from her pocket “a small book that had survived wartime Berlin, deportation, and internment, and had given me unending consolation during those years”. And there, with the horrors of war around her, she read once again Ansari’s Intimate Conversations.
The Book of Wisdom (Kitab al-Hikam, sometimes translated as Book of Aphorisms) is organized into 25 chapters, with the aphorisms on a given subject, such as humility, hope, or fear, collected together. Ibn’Ata’illah expresses spiritual wisdom with sparkling brevity, conveying what could be the subject of a whole discourse in a few words:
Sometimes lights come upon you and find the heart stuffed with the forms of created things; so they go back from whence they descend.
While Ibn’Ata’illah exhorts spiritual seekers to vigilance and earnest effort, ultimately his message is one of divine mercy and grace:
If you want the door of hope opened for you,
then consider what comes to you from Him;
but if you want the door of sadness opened for you,
then consider what goes to Him from you. Relying on our own efforts on the spiritual path can only lead to despair:
One of the signs of relying on one’s own deeds
Is the loss of hope when a downfall occurs.

The seekers begs from the Lord, the great Giver, yet must understand his helpless begging in the right light:
Let not yor asking be the cause of his giving,
for then your understanding of Him might diminish.
Let your asking be for the sake of showing servanthood
and fulfilling the rights of Lordship. Impatience with the pace of progress may rankle, but it must not turn to ingratitude or what the author calls ‘self-satisfaction’:
Do not deem His giving to be slow;
but rather, deem your approaching to be slow. In fact, on the path whose endpoint is annihilation of the ego and merging into the Beloved, self-satisfaction is the worst enemy:
The source of every disobedience, indifference, and passion
is self-satisfaction.
The source of every obedience, vigilance, and virtue
is dissatisfaction with one’s self. Thus, Ibn’Ata’illah gives the following sage advice:
When two matters seem confusing to you,
see wich is heavier on the ego and follow it through.

For, truly, nothing weighs on the ego but that wich is true.

Ansari’s Intimate Conversations (Munajat, sometimes translated as Intimate Invocations) are prayers addressed to God. In addressing God Ansari’s language is intimate or even familiar. Thus he writes:
O God, Even though I am not very obedient,
still I have no one but you.
O God, You made creation gratis.
You provided sustenance gratis.
Have mercy on us gratis:
You are God , not a merchant! With utter simplicity, Ansari expresses his helplessness before the Lord:
O God, You are all. We are nothing.
You are mindful. We are heedless.
This is all that needs be said: be not strict with us.

Prietenia şi singurătatea – fenomene psihosociale.

Toma Titus Daniel
psiholog, jurist




1. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală.

Caracteristicile esenţiale ale prieteniei sunt :

· Relaţia de prietenie are în centru ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă, bucuria, plăcerea şi entuziasmul partenerilor de a fi împreună; adevăraţii prieteni se caută mereu. Prietenia este o relaţie autentică între două persoane egale, fiinţe umane unice, dincolo de condiţia socială sau de altă natură ; în prietenie nu contează cine eşti, ci ce eşti.
· Prietenia reprezintă o relaţie de durată, simpatiile şi buna dispoziţie.
· Încredere reciprocă ; în prietenie nu se admite lipsa de fidelitate, disimularea şi înşelarea.
· Acordarea de sprijin material şi sufletesc reciproc, susţinere şi apărare mutuală. Prietenii sunt înclinaţi să facă cât mai mult unul pentru celălalt. În prietenia veritabilă nu are ce căuta egoismul, calculul rece de tipul : ”cât îmi dă,atâta îi dau şi eu”. Dar, deşi interesul stric personal nu este implicat în fiecare gest faţă de partener, pe termen mediu şi lung, fără reciprocitate în oferirea de bunuri, servicii materiale şi simbolice, prietenia nu va rezista.
· Întemeiată în cel mai înalt grad pe liberul consimţământ şi neforţată prin nici o instituţie formală, prietenia nu este ferită de tensiuni şi conflicte. De cele mai multe ori ele se depăşesc însă, potrivit principiului că, funcţionând ca fundal similaritatea axiologică, partenerii îşi respectă reciproc interesele, gusturile, opţiunile şi opiniile personale. Şi, mai mult, prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile, iertând nu compătimitor şi dispensional, ci cu înţelegerea minţii şi a sufletului că celălalt este unic şi nu a făcut ceva din răutate. Aceasta nu înseamnă că partenerii acceptă orice fel de comportamente unul din partea celuilalt. Prieteniile se pot nu numai stinge treptat ci şi întrerupe brusc, din motive de incompatibilitate.
Un aspect important după care se diferenţiază forma şi conţinutul prieteniei este legată de factorul vârstă, evidenţiindu-se, ca o tendinţă semnificativă, creşterea gradului de intimitate şi stabilitate de la copilărie la maturitate.

2. După cum s-a demonstrat în multe cercetări, sociabilitatea este o trăsătură esenţială a fiinţei umane, nevoia de relaţionare constituind un factor important în structura motivaţională a individului. În acest context, singurătatea apare ca un fenomen psihosocial negativ, disfuncţional atât în plan individual cât şi social.

Prin singurătate se înţelege acea stare psihosocială în care cercul de relaţii al unei persoane este mai mic sau mai puţin satisfăcător decât îşi doreşte. În funcţie de natura sentimentelor care însoţesc starea de singurătate, se poate face distincţia între izolarea emoţională şi izolarea socială.

În primul caz, insatisfacţia este generată de lipsa unei relaţii emoţionale profunde, care să răspundă nevoilor de afecţiune şi comunicare ale persoanei ; în al doilea caz, insatisfacţia este rezultatul lipsei unui cerc de relaţii care se ofere cadrul valorizării sociale a persoanei şi din partea căruia să poată obţine recunoaşterea şi sprijinul social necesar într-o anumită perioadă a vieţii.

Definită în acest fel, starea de singurătate implică mai multe aspecte fenomenale şi de analiză :

· Natura şi gradul de activare a unor vectori motivaţionali, prin care se relevă trebuinţele şi interesele specifice unui anumit subiect de a dezvolta relaţii interpersonale de natură afectivă, co-acţională, de comunicare, de coabitare sau influenţă ;
· Măsura în care mediul social imediat răspunde acestor nevoi personale ;
· Modalitatea subiectivă în care este trăită starea de singurătate, legată de nerealizarea aspiraţiilor şi aşteptărilor relaţionale ale subiectului;
· Contextul psihoindividual şi psihosocial în care apare starea de izolare sau de singurătate ;
· Efectele pe care starea de singurătate le generează în plan individual, grupal şi instituţional .

Interacţiunea dintre factorii menţionaţi mai sus, face ca starea de singurătate să fie resimţită în mod diferit de la o persoană la persoană, deşi caracteristicile sociale pot fi aceleaşi. Te poţi simţi singur în mijlocul unei mulţimi, după cum o singură relaţie profundă poate genera un sistem de satisfacţie socială pe care alţii nu o obţin nici atunci când au numeroase relaţii superficiale. De asemenea, efectele în plan subiectiv ale stării de singurătatea sunt foarte diferite, pragul de toleranţă la izolare fiind un indicator important privind nevoia de inserţie şi de participare la viaţa socială.

În acest context, este necesar să distingem între starea de singurătate şi cea de însingurare. Acestea sunt calitativ diferite, sursa lor psihologică fiind alta, după cum şi consecinţele psihosociale diferă. Singurătatea exprimă în primul rând o situaţie socială, pe când însingurarea o stare psihologică.

Cauzele singurătăţii.

Factorii care generează starea de singurătate pot fi identificaţi atât în plan sociocultural, cât şi psihosocial sau psihoindividual. Fragilitatea sentimentelor şi relaţiilor interpersonale, pe de o parte, caracteristicile societăţii moderne hipertehnologizate şi informatizate, pe de altă parte, pe fondul lipsei unor proiecte sociale coerente de asistenţă socială şi psihologică pentru multiplele situaţii generatoare de singurătate – iată coordonatele generale ale acestui fenomen psihosocial care a luat o amploare îngrijorătoare în toate straturile societăţii contemporane.

Sistematizând, procesul psihosocial care duce la formarea sentimentului de singurătate şi privaţiune socială are următoarea configuraţie.




Schimbarea modelului cultural şi structurii familiei moderne este de natură să creeze premisele apariţiei singurătăţii persoanelor mai în vârstă. Familia restrânsă, aşa cum se configurează tot mai mult în societăţi industriale şi post-industriale, nu mai are capacitatea de a menţine relaţii fireşti dintre diferitele generaţii (bunici, părinţi, copii, nepoţi), ceea ce restrânge dramatic cercul relaţiilor afective, de comunicare şi coabitare, în raport cu familia tradiţională.

Şomajul este o altă cauză majoră a restrângerii cercului relaţional, ceea ce – pe fondul sentimentului de inutilitate şi insignifianţă pe care îl generează – conduce la apariţia sindromului singurătăţii şi al ratării.

Pensionarea produce aceleaşi efecte, pe fondul agravant al degradării progresive al sănătăţii şi a eventualei pierderi a partenerului de viaţă sau a cunoştinţelor de generaţii.

Caracteristicile societăţii informatizate, sintetizate de A.Toffler sub conceptul de tranzienţă ; tranzienţa instituţională şi organizaţională, ocupaţională şi rezidenţială şi în special cea relaţională, diminuează considerabil posibilitatea formării şi menţinerii unor legături interpersonale stabile şi profunde.
Terapia singurătăţii.

Eliminarea sau diminuarea sentimentului de singurătate se poate obţine prin unele acţiuni sistematice de asistenţă psihoindividuală sau psihosocială.

Dintre acestea pot fi amintite următoarele :

· Facilitarea realizării de noi relaţii de către cei aflaţi în dificultate, prin organizarea de cercuri, antrenarea în diferite activităţi sociale, antrenarea în forme specifice de activitate sportivă etc. ;
· Crearea de relaţii afective substitutive (de exemplu, cu animale domestice) ;
· Determinarea scăderii dorinţei de relaţii sociale, prin cultivarea unor activităţi atractive pentru petrecerea timpului liber (hobby) ; în prezent Internetul poate constitui o modalitate foarte eficientă de formare a unui sistem relaţional foarte extins, cu efecte benefice atât în plan individual cât şi social, întrucât oferă o nouă formă de relaţionare interumană.
· Dezvoltarea unei culturi instituţionalizate privind statutul şi modul de viaţă specific generaţiei a treia ; experienţa profesională şi de viaţă a oamenilor aparţinând acestei categorii de vârstă trebuie valorificată social, prin găsirea unor noi forme de activitate în care acestea pot fi antrenaţi.

Cercetările de sociologie şi psihologie socială arată faptul că singurătatea poate fi considerată în primul rând ca o boală socială. Universul artificial şi impersonal al marilor oraşe, instrumentalizarea excesivă a relaţiilor umane, sărăcirea vieţii spirituale a oamenilor datorită imperativelor noilor modele de eficienţă care domină societatea modernă – sunt numai câteva din cauzele acestei maladii în plină extensiune.

În societăţile mai puţin dezvoltate, considerentele strict economice constituie cauza principală a fenomenului. Sărăcia şi gravele inegalităţi economice sunt stări sociale profund nocive, care alterează mecanismul firesc de constituire a relaţiilor umane, provocând forme accentuate de înstrăinare psihosocială. Sărăcia umileşte, degradează moral şi spiritual, reduce drastic sferele potenţiale de relaţionare socială, micşorează speranţa de viaţă – rezultând astfel o deteriorare în profunzime a vieţii sociale şi individuale.


Bibliografia la autor