vineri, 2 martie 2007

ACESTA ESTE OMUL MEU!

:.
Autori; Ing. Vlad Emil, psih Eusebiu Tihan
Cred că sunt mai bine de 35 de ani de când îi întrebăm pe toţi de ce româncele noastre din zona Moldovei spun despre soţul lor: acesta este OMUL meu!
De abia după de am realizat analiza structurală a textelor biblice am găsit răspunsul:
S-au căsătorit cu fii OMULUI = fii lui ADAM.
Dar acest răspuns ne-a ridicat o serie întreagă de alte întrebări. De unde ar fi această origine:
- oare această zonă să fi fost ieşirea din RAI, iar
- EDEN – ul ar însemna să fie în zona noastră.
Fascinantă ipoteză de studiu. Să ne folosim de logică. Admitem o ipoteză, urmăm un anume raţionament, ajungem la o concluzie şi… dacă concluzia confirmă ipoteza atunci avem un adevăr sau un fals.
Descrierea biblică a EDEN - ului ne spune că era o grădină cu mulţi pomi fructiferi şi că din ea izvorau patru râuri – unul la răsărit, unul spre nord şi două spre sud … şi … textul biblic ne trimite la ASIA MICĂ.
Oare la noi în ţară avem un loc din care să plece la vale patru râuri?
– SÂC! – avem: LACUL ROŞU.
În această zonă avem Trecătoarea BICAZ (aşezată spre est) cu un drum foarte îngust la capătul căruia puteau sta de veghe HERUVINII pentru a nu mai reveni în rai. Din zonă izvorăsc SOMEŞUL spre nord (curgând într-o zonă plină de bogăţii minerale – aur, argint, pietre preţioase), Oltul şi Mureşul spre sud.
Surprinzător este faptul că această descriere geografică are acelaşi conţinut semantic cu descrierea biblică, iar dacă studiem mai atent descrierile celor patru râuri făcute de prooroci sau sfinţii apostoli vom găsi metaforele descrierilor râurilor noastre. Antrenat de aceste deducţii mi-au revenit în minte câteva toponimii: vârful OMUL, denumirile unor vârfuri ADAM şi EVA … dar ne oprim, ne temem să mai continuăm.
DE CE? SIMPLU:
– originea noastră este în urmă cu 6000 de ani (dar vechile cronici moldoveneşti aveau acelaşi interval de datare)?
– ar însemna să fim urmaşii lui ADAM?
– ar însemna că întreg parcursul istoric să fie rezultatul păcatului ancestral?
Oare cei ce caută EDEN – ul şi nu-l găsesc şi-au pus o ipoteză: oare textul biblic este sacru sau a fost cândva adaptat sau modificat din traduceri.
De ce românii nu-l caută?
Iarăşi găsim un răspuns simplu – îl au – dacă nu fizic cel puţin spiritual şi tot îl au.
Această rămăşită genetică ne-a salvat când ne era mai greu.

joi, 1 martie 2007

Campania 2% : HOTARATI CE SA FACA STATUL CU BANII DVS.!

CE ESTE SISTEMUL 2%?
Fiecare cetatean care cistiga un venit plateste statului un impozit. Din aceste impozite, statul finanteaza servicii si lucrari publice. Armata, Politia, functionarii publici, demnitarii, toti sunt platiti din impozitele populaţiei. Probabil ca v-ati gândit de multe ori ca banii pe care îi ia statul prin impozite nu sunt administrati cum trebuie.
Statul a inclus in Codul Fiscal o prevedere numita 2%. Potrivit acestei prevederi, contribuabilii persoane fizice pot sa directioneze in fiecare an 2% din impozitul pe venit, catre o entitate nonprofit (organizatie non-guvernamentala, Asociatie sau Fundatie).
Procedura este enuntata in art. 90 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal si este detaliata in Ordinul ministrului finantelor publice nr. 1941/2004.
Se poate spune ca 2% este o forma de parteneriat intre cetatean, autoritati fiscale si sectorul non-profit. Practic, cetateanul dicteaza statului modul in care vrea sa fie cheltuita o parte din impozitul sau.
Sistemul 2% functioneaza in mai multe tari din Europa Centrala si de Est: din 1997 in Ungaria si din 2002 in Lituania, Slovacia si Polonia, urmând sa fie introdus si in Cehia.
Directionati 2% din impozitul pe venit către proiectele:
ASOCIAŢIEI “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)
Daca intentionati sa directionati 2% din impozitul Dvs. catre o entitate non-profit dar nu v-ati decis care va fi aceasta, vă propunem să alegeţi:
ASOCIAŢIEI “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)
ATENŢIE! Aceasta suma nu reprezinta o sponsorizare, donatie sau contributie, ci este o parte a bugetului de stat, o fractiune din impozitul pe care il platiti statului in fiecare an.
Diferenta este ca de acum puteti decide ce destinatie sa aiba aceasta suma, având posibilitatea sa o directionati către ASOCIAŢIEI “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS), o asociatie pe care vreti sa o sprijiniti.
De aceea, aparitia prevederii 2% in Codul Fiscal reprezinta pentru Asoc.IESPU -FOCUS o sansa importanta:
- putem in acest mod sa adunam o parte din fondurile necesare pentru dezvoltarea activitatii noastre fara sa depindem de altcineva decât de ajutorul DVS.
Directionând 2% din impozitul dumneavoastra catre Asoc.IESPU-FOCUS, veti demonstra ca apreciati munca si eforturile noastre si ca ne acordati incredere pe viitor.
CUM SA PROCEDAŢI?
Daca v-ati hotarat sa alegeti ca beneficiar ASOCIAŢIEI “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS), notati datele de identificare:Denumire entitate non-profit: ASOCIAŢIEI “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)

Cod de identificare fiscala al entitatii non-profit: 14383020;
Autorizaţia specială: 217/2002; 80-4/40246
Adresa: Sos. Giurgiului 119, Bl.11, apt.202, sector 4, Bucureşti, Romania

ContIBAN: RO31BRDE410SV22275244100;
BRD-GSG, Agentia Piata Romană, Bucureşti, România.
Pasul 1: Notati-va datele organizatiei ASOCIAŢIEI “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS) către care vreti sa directionati 2% din impozit: numele, codul de inregistrare fiscala si contul bancar in format IBAN.
- Directionarea a 2% din impozitul dvs. este o optiune si nu o obligatie.
- Nici o autoritate a statului, nici o organizatie sau angajatorul dvs nu va pot obliga sa faceti acest lucru.
- Alegeti organizatia pe care o doriti dvs.! Este dreptul dvs.!

Pasul 2: Descarcati si printati declaratia de venit global. Declaratia se poate descarca de pe situl Ministerului Finantelor Publice.. De asemenea, declaratia se poate obtine si de la administratiile financiare.Pasul 3:
a . Daca aveti venituri de la un singur angajator, acesta completeaza pentru dvs. fisa fiscala de tip 1 (FF1), iar dvs. trebuie sa va completati declaratia de venit global. Nu va dura mai mult de 5 minute!- Completati capitolul A: Date de identificare ale contribuabilului (nume, adresa, telefon, cod numeric personal, etc.)
- Completati capitolul H, sectiunea 2: Sponsorizare entitate nonprofit. Treceti datele organizatiei: nume, cod fiscal si cont bancar (atentie, contul bancar IBAN are 24 de caractere!). Daca nu cunoasteti suma corespunzatoare a 2% din impozit, ea va fi calculata de catre organele fiscale. Puteti lasa casuta goala.
Asta este tot ce trebuie sa completati in declaratia de venit global.
b . Daca aveti venituri din mai multe surse (colaborari, chirii, prestari servicii etc.), completati si celelalte capitole conform instructiunilor specifice.
Pe lânga celelalte capitole care trebuie completate conform instructiunilor specifice: Completati capitolul H, sectiunea 2: Sponsorizare entitate nonprofit (ca la punctul a !).
Să reluăm:
daca aveti venituri din salarii:
• completati declaratia 230 (punctele A si B)Nu va faceti probleme daca atunci nu cunoasteti suma corespunzatoare a 2% din impozit. Va fi calculată de către organele fiscale. Puteti lasa casuta necompletata.
• atasati o copie a fisei (fiselor) fiscale primite de la angajator (Formularul 210)
daca aveti venituri din alte surse (cedarea folosintei bunurilor, drepturi de autor, etc):
• completati declaratia 200 (punctul III)
Cei care obtin, pe lânga salarii, si alte venituri, vor completa formularul 200 - Declaratie speciala privind veniturile realizate in anul 2005, la toate capitolele aferente tipului de venit obtinut, inclusiv capitolul III, Destinatia sumei reprezentând 2% din impozitul pe venitul anual datorat. (sursa: Serviciul Comunicare si Relatii Publice din cadrul Agentiei Nationale de Administrare Fiscala)
Pasul 4: Trimiteti prin posta declaratia de venit global administratiei financiare de care apartineti, sau depuneti-o personal pâna la data 15 mai 2007.
De-acum puteti avea multumirea ca macar o mica parte din bugetul statului va ajunge acolo unde doriti Dvs.!
INFORMATII SUPLIMENTARE:
ASOCIAŢIEI “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)
Presedinte: drd. TIHAN LAURA, psiholog-sociolog;
Vicepreşedinte: DAVID GIANINA, specialist chimie alimentară
Coordonator ştiintific: drd.TIHAN EUSEBIU, psiholog-sociolog;
tel. 0723577112;
e-mail: focus.opinfo@gmail.com
http://focusinstitut.blogspot.com

Normele metodologice:

Ordinul Ministrului Finantelor Publice 2017 din 29 decembrie 2005.

Formulare:

Formularul 200

Formularul 230 ;
Instructiuni pentru completarea formularului 230;


ASOCIAŢIA “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)
vă mulţumeşte pentru ajutorul şi consideraţia acordată.

Legislaţia privind Organisme Modificate Genetic (OMG)

Obţinerea, testarea, utilizarea şi comercializarea organismelor modificate genetic (OMG) - plante, animale, sau microorganisme - sunt supuse, în toate ţările, unui regim special de reglementare, autorizare şi administrare, care stabileşte cadrul juridic şi instituţional menit să elimine sau să reducă riscurile de producere a unor efecte negative asupra sănătăţii oamenilor şi a animalelor sau asupra mediului.
· În S.U.A., introducerea în mediu şi pe piaţă a plantelor transgenice se face numai după obţinerea aprobărilor speciale din partea unor agenţii guvernamentale, responsabile cu protecţia mediului şi a sănătăţii oamenilor şi a animalelor:
1. Departamentul pentru Agricultură al SUA (USDA);
2. Agenţia pentru Protecţia Mediului (EPA);
3. Agenţia pentru Controlul Alimentelor şi al Medicamentelor (FDA).
În S.U.A., Canada şi în alte ţări, plantele transgenice se cultivă şi se utilizează în hrana oamenilor şi a animalelor, nefiind obligatorie depozitarea separată şi etichetarea produselor care conţin OMG.
· În Uniunea Europeană, începând cu anul 1990, a fost elaborată o legislaţie specifică, îmbunătăţită şi extinsă ulterior, având ca scop protecţia mediului şi a sănătăţii oamenilor şi crearea unei pieţe unice în domeniul biotehnologiei. Astfel,
- Directiva CEE nr.219/1990 (modificată prin Directiva nr.81/1998) reglementează utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic, în scopuri de cercetare şi industrializare; - Directiva CEE nr.220/1990 privind introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic a fost principalul act normativ comunitar în acest domeniu, fiind completată, între timp, de mai multe Decizii ale Comisiei (623, 811, 812, 813 / 2003);
- Directiva CE nr.18/2001 privind introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic, care abrogă Directiva nr. 220/1990, a intrat în vigoare la data de 17 octombrie 2002, actualizând şi întărind reglementările existente în ceea ce priveşte evaluarea riscurilor şi procesul de luare a deciziilor de introducere în mediu a OMG. De asemenea, Directiva introduce obligativitatea informării publicului, a monitorizării efectelor pe termen lung, a etichetării şi trasabilităţii în toate stadiile introducerii pe piaţă a organismelor modificate genetic.
- Recent, au fost adoptate şi publicate în Jurnalul Oficial al Uniun ii Europene, două acte legislative ce stabilesc un sistem comunitar armonizat de trasabilitate a organismelor modificate genetic, introduc etichetarea furajelor modificate genetic, întăresc reglementările actuale de etichetare a alimentelor modificate genetic şi stabilesc o procedură continuă de introducere în mediu sau de autorizare, ca alimente sau furaje, a organismelor modificate genetic:
- Regulamentul CE nr.1829/2003 din 22 septembrie 2003, privind alimentele şi furajele modificate genetic;- Regulamentul CE nr. 1830/2003 din 22 septembrie 2003, privind trasabilitatea şi etichetarea organismelor modificate genetic şi trasabilitatea produselor alimentare şi furajere obţinute din organisme modificate genetic, care amendează Directiva EC nr.18/2001.
· În România, Ordonanţa Guvernului nr. 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne şi a produselor rezultate din acestea (M.O. nr. 48/ 31.01.2000), a fost primul act normativ menit să reglementeze importul seminţelor modificate genetic, cultivarea lor şi utilizarea produselor obţinute din aceste plante în hrana omului şi în furajarea animalelor.
- Legea nr. 214/2002 pentru aprobarea O. G. nr. 49/2000 (M.O. nr. 316/14.05.2002), aduce îmbunătăţiri cadrului legislativ românesc, referitoare la cadrul instituţional, consultarea publicului, etichetarea produselor modificate genetic, prevăzute de normele comunitare apărute între timp în acest domeniu. - Prin Ordinul M.A.P.M. nr. 684/2002 (M.O. nr.793/31.10.2002), emis în baza prevederilor Legii nr. 214/2002, a fost aprobată noua componenţă a Comisiei pentru Securitate Biologică (CSB), alcătuită din 12 membri - personalităţi ştiinţifice din Academia Română, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Academia de Ştiinţe Medicale şi din universităţi şi institute de cercetare cu profil biologic, agricol sau medical. Comisia exercită atribuţiile de autoritate ştiinţifică cu rol consultativ în procesul de luare a deciziilor - H.G. nr.106/2002 (M.O. nr.147/27.02.2002) prevede, începând cu data de 7.02.2003, etichetarea alimentelor obţinute din organisme modificate genetic sau care conţin aditivi şi arome modificate genetic ori obţinute din organisme modificate genetic.
- Legea nr.266/2002 (M.O. nr.343/23.05.2002) privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante prevede obligativitatea de a se indica clar pe eticheta sau documentele însoţitoare, acolo unde este cazul, că soiul respectiv este modificat genetic.
- Ordinul M.A.P.A.M. nr. 462/ 2003 privind evidenţa agenţilor economici care cultivă plante modificate genetic (M.O. nr.542/29.07.2003) prevede obligativitatea agenţilor economici (persoane fizice sau juridice, asociaţii fără personalitate juridică) de a declara, la direcţiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, suprafeţele cultivate cu plante modificate genetic şi producţiile realizate.

1. Organisme Modificate Genetic (OMG)
Legea nr. 214/2002 - pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum şi a produselor rezultate din acesteaOrdonanţa nr. 49/2000 - privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum şi a produselor rezultate din acestea Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 48 din 31 ianuarie 2000Hotărârea Guvernului nr. 106/2002 - privind etichetarea alimentelor
2. Protecţia consumatorului
Ordonanţa nr. 21/1992 - privind protecţia consumatorilor Hotararea Guvernului nr. 166/2001- privind organizarea şi functionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor Ordonanţa nr. 58/2000 - pentru modificarea şi completarea Ordonantei nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilorHotararea Guvernului nr. 752/2001 - privind majorarea valorii amenzilor contraventionale prevăzute la art 46 şi 461 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor Legea nr. 12/1990 - privind protejarea populaţiei impotriva unor activităţi comerciale ilicite Ordonanţa nr. 126/1998 - pentru modificarea Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei impotriva unor activităţi comerciale ilicite Legea nr. 177/1998 - pentru completarea art. 2 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei impotriva unor activităţi comerciale ilicite Hotararea Guvernului nr. 665/1995 - privind înlocuirea, remedierea sau restituirea contravalorii produselor care prezintă deficiente Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 - privind obligaţiile ce revin agenţilor economici - persoane fizice sau juridice în comercializarea produselor de folosintă îndelungată destinate consumatorilor Hotararea Guvernului nr. 784/1996 - pentru aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare Hotărârea Guvernului nr. 953/1999 - privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 784/1996 pentru aprobarea normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare Hotararea Guvernului nr. 187/2000 - privind imitaţiile de produse alimentare care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor Ordinul Ministerului Sănătăţii şi familiei nr. 975/1998 - privind aprobarea normelor igienico-sanitare pentru alimente Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2001 - privind reglementarea producţiei, circulaţiei şi comercializării alimentelor Legea nr.193/2000 - privind clauzele abuzive din contractele incheiate între comercianţi şi consumatori Ordonanţa nr. 87/2000 - privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produse defectuoase Hotararea Guvernului nr. 947/2000 - privind modalitarea de indicare a preţurilor produselor oferite consumatorilor spre vânzare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2001 - pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilorLegea nr. 322/2002 - privind aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 146/2001 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilorOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2002 - pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilorOrdinul Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 84/91/2002 - pentru aprobarea Normelor privind contaminanţii din alimente
3. Standardizare, acreditare, evaluarea conformităţii
Ordonanţa Guvernului nr. 38/1998, privind acreditarea şi infrastructura pentru evaluarea conformităţii - aprobată şi modificată prin Legea nr. 245/2002
Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998, privind activitatea de standardizare naţională în România - aprobată şi modificată prin Legea nr. 355/2002
Legea nr. 608/2001 - privind evaluarea conformităţii produselor
Hotărârea Guvernului nr. 487/2002 - pentru aprobarea Normelor metodologice privind desemnarea şi notificarea naţională a laboratoarelor de încercări, precum şi a organismelor de certificare şi de inspecţie care realizează evaluarea conformităţii produselor din domeniile reglementate prevăzute în Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor
Hotărârea Guvernului nr. 409/2002 - privind controalele de conformitate cu reglementarile referitoare la securitatea produselor, în cazul produselor de import
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 192/2001 - pentru ratificarea Protocolului referitor la definirea noţiunii de produse originare şi metodele de cooperare administrativă, anexa la Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de alta parte
Legea 151/2002 - privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 192/2001 pentru ratificarea Protocolului referitor la definirea noţiunii de produse originare şi metodele de cooperare administrativă, anexa la Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de alta parte
4. Mediu
Legea nr. 137/1995 - legea protecţiei mediului
Hotărârea Guvernului nr. 1219/2000 - privind unele măsuri de protecţie a intereselor consumatorilor la achiziţionarea de piese de schimb auto, altele decât cele care pot afecta siguranţa circulatiei şi/sau protecţia mediului
Stadiul elaborării şi promovării actelor normative ale MAPM
5. Altele
Legea nr. 178/2000 - privind produsele cosmetice
Hotărârea Guvernului nr. 670/2001 - pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a legii nr. 178/2000 privind produsele cosmetice
Ordonanţa de urgenţă nr. 200/2000 - privind clasificarea, etichetare şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase
Hotararea Guvernului nr. 329/2001 - privind importul şi comercializarea unor produse folosite Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 217/2001 - pentru aprobarea Normelor privind criteriile de clasificare a produselor folosite destinate copiilor mai mici de 36 de luni
Hotărârea Guvernului nr. 332/2001 - privind denumirea, marcarea compoziţiei fibroase şi etichetarea produselor textile
Ordonanţa nr. 2/2001 - privind regimul juridic al contraventiilor
Legea nr. 266/2002 - privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, comercializarea semintelor şi a materialului saditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante
Proiecte legislative initiate de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor
Tabel cu legislaţia medicală în vigoare - iunie 2002

EFECTELE TRANZIŢIEI ASUPRA FAMILIEI (II)

Autor: Prof.dr. Maria Voinea
Familia contemporană. Mică enciclopedie.
Editura IESPU FOCUS, 2005
240 pag, format A4
ISBN 973-87104-6-4




Politicile sociale în sfera familiei
Politica socială în sfera familiei se constituie ca subsistem al politicilor sociale în general şi reuneşte un ansamblu de măsuri sau programe, un cadru legislativ adecvat şi are ca obiect modul în care aceste măsuri structurează condiţiile de existenţă ale familiilor.
Politicile sociale în domeniul familiei derivă din importanţa acesteia pentru orice naţiune. Astfel populaţia umană trăieşte structurata în familii, familia fiind considerată "nucleu de bază", "celula fundamentală" a societăţii.
Sistemele politice contemporane se referă la familie subliniind importanţa ajutorului dat de stat dezvoltării acesteia, elaborării si promovării unei politici referitoare !a familie. Toate acestea în strânsă legătură cu tendinţa de modificare a structurii şi modelelor familiei, cu creşterea independenţei economice a femeii şi cu modificările survenite în funcţiile familiei.
· Structura şi modelele familiale prezintă numeroase tendinţe de modificare:
- se accentuează procesele de disoluţie a familiilor,
- numărul familiilor monoparentale şi a altor tipuri de uniuni conjugale decât cuplul legitimat oficial este în creştere;
- creşte numărul copiilor afectaţi de divorţ şi separări;
- creşterea numărului de menaje non-familiale şi a ponderii lor în totalul menajelor.
A apărut o adevărată subcultură "single", cu locuri de întâlniri specifice, vacanţe-tip etc. Aceasta dovedeşte importanţa acordată autonomiei (femeii, printre alţii) de care societatea contemporană (individualizarea societăţii).
De asemenea căsătoria, cuplul, încep să fie bazate din ce în ce mai mult pe parteneriat (in domeniile consumului, organizării timpului liber, al educaţiei copilului, mai puţin al treburilor menajere). Parteneriatul în cadrul familiei are consecinţe şi asupra organizării pieţii muncii, ducând la răspândirea unor forme ca: orar flexibil, timp de muncă parţial.
· Creşterea independenţei economice a femeii. Drept urmare au apărut prestaţii şi servicii acordate familiei pentru creşterea şi educaţia copiilor, astfel, socializarea copiilor a fost, parţial, transferată altor instituţii specializate în educaţie, asistenţă socială, asistenţă medicală.
· Modificarea funcţiilor familiei. Familia şi-a pierdut treptat funcţia economică, nemaifiind, în principal, o unitate de producţie, devenind predominantă funcţia sa de consum. Deşi funcţia economică a familiei contemporane numai este, în general, cea de producţie, există totuşi o economie familială şi domestică ce cuprinde: bugetul familial, costul copilului (direct sau indirect), responsabilităţile domestice, amploarea muncii casnice (sarcini menajere, educative), stăpânirea diferitelor situaţii de risc de către familie.
Astfel copilul, cu un sport economic nul, are un cost din ce în ce mai mare în societatea contemporană, cost exprimat atât în cheltuieli directe (hrană, îmbrăcăminte) cât şi indirecte (locuinţă, întreruperea activităţii lucrative a mamei pentru îngrijirea şi educarea lui).
Se afirmă tot mai mult că avantajul de a avea copii este mai degrabă emoţional şi afectiv decât o "asigurare materială de bătrâneţe". Dificultăţile materiale şi sociale ale celor ce dau naştere , la copii trebuie compensat de către societate (mai ales în probabilitatea îmbătrânirii demografice). Drept urmare, statul trebuie să acorde o atenţie sporită faţă de situaţia social-economică a părinţilor şi copiilor.
Dacă în familia tradiţională copii erau consideraţi o forţă de muncă, sporirea numărului lor crescând puterea economică a familiei, în familia nucleară modernă copii devin o sarcină suplimentară prin costul întreţinerii şi educării lor. Alături de copii, şi alţi membrii ai familiei incapabili de muncă - bolnavi, vârstnici - beneficiază în societatea modernă de sprijinul asistenţei sociale sau al sistemelor de asigurări sociale.
Politica familială interferează cu multe politici sectoriale: politica demografică, politica locuirii, politica sanitară, politica în domeniul tineretului etc. Spre deosebire de aceste politici sectoriale, politica familială realizează o sinteză globală şi chiar o coordonare a influenţei tuturor acestor măsurii sociale la nivelul grupului familial.
Astfel, problematica politicilor din sfera familiei presupune luarea în considerare a următoarelor aspecte:
· funcţiile de procreare, de creştere şi educaţie a copiilor în cadrul familiei sunt tratate în relaţie cu fenomene precum: nupţialitatea; divorţialitatea, celibatul, uniunile informale, disoluţia familiei etc.;
· influenţele marilor domenii economice şi sociale (învăţământul, sănătatea, condiţiile de locuit, serviciile sociale asupra familiei;
· relaţiile familiale (constituirea cuplului conjugal, stuctură de autoritate, relaţia soţ-soţie, părinţi-copii; o mare o au pentru societate consecinţele interacţiunii inadecvate copil-părinte) exercită influenţe asupra societăţii întrucât interacţiunile inadecvate dintre părinţi şi copii conduc la abandon, comportament deviant, etc.
Se vorbeşte de existenţa mai multor tipuri de politici familiale:
· implicite – cuprind politicile şi măsurile guvernamentale care nu vizează în mod direct familia, dar care o influenţează. O asemenea politică, care este implicită pentru familie, poate să fie explicită pentru alte sectoare sau grupuri sociale.
· explicite - cuprind măsuri luate expres pentru familie şi recunoscute astfel în mod oficial.
Instrumentele politicilor familiale.
Politicile familiale se servesc de o arie de instrumente între care: legislaţia familială, veniturile, sistemul fiscal, sistemul de asistenţă socială, serviciile sociale, politica financiară.
· Legislaţia familială – principalul instrument non-economic al politicii familiale. Ea poate fi concepută ca un pachet de legi cu referire expresă la familie sau poate să fie inclusă în dreptul constituţional sau alte reglementări juridice. Dispoziţiile legale reglementează căsătoria, vârsta minima de căsătorie, divorţul, întreţinerea copiilor, contracepţia şi avortul, drepturile mamei şi a copilului, drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de copii minori, legitimitatea copiilor, drepturile văduvelor, ale persoanelor în vârsta, ale handicapaţilor, drepturile femeilor etc.
· Veniturile şi repartiţia lor – se constituie în instrumente ale familiei în măsura în care se supun următoarelor obiective: garantarea veniturilor familiale minime necesare unui trai decent, menţinerea puterii de cumpărare a veniturilor disponibile ale familiei (compensate, indexare).
· Sistemul de prestaţii (beneficii) familiale în bani şi natură. Aici se includ alocaţiile pentru copii, beneficiile legate de maternitate şi de compensare a unui eveniment familial. Prestaţiile sunt diferite de la o ţară la alta în privinţa: criteriilor de eligibilitate, beneficiilor, cuantumurilor, administrării şi surselor de finanţare.
· Sistemul fiscal – ca instrument al redistribuirii.
· Sistemul de asistenţă socială – prevederile referitoare la asistenţa familiilor situate în condiţii de riscuri diferite.
· Serviciile sociale în favoarea familiei.
· Politica financiară – care cuprinde subvenţii şi credite acordate familiilor.

Politica familială în România post-decembristă
După 1989, măsurile luate în privinţa familiei de noul regim s-au concentrat, practic asupra a două aspecte:
· Susţinerea familiilor în efortul de a face faţă rigorilor tranziţiei:
- s-au luat măsuri în vederea unei relansări a funcţiei economice a familiei;
- măsuri de protecţie socială a şomerilor;
- omogenizarea sistemului de alocaţii pentru copii;
- reorganizarea asistenţei pentru cei săraci;
- indexarea periodica 2 veniturilor în raport cu dinamica preţurilor.
· Politica reparatorie a efectelor politicii familiale anterioare:
- retragerea treptată a statului din sfera vieţii familiale;
- liberalizarea avorturilor şi a folosirii mijloacelor contraceptive;
- liberalizarea legislaţiei în domeniul divorţurilor;
- mărirea concediului de maternitate plătit;
- protecţia intrinsecă a statutului mamei şi copilului prin înlăturarea accentelor forţat pronataliste;
- măsuri de încurajare a adopţiei şi plasamentului familial.
Principalele instrumente ale politicii familiale utilizate în perioada de după 1989 sunt următoarele:
· Serviciile sociale. Eficienţa, calitatea, diversificarea şi modernizarea serviciilor sociale familiale lasă mult de dorit. Acest lucru este datorat inerţiei instituţionale precum şi penuriei de resurse financiare. Astfel, sunt foarte slab dezvoltate următoarele categorii de servicii:
- servicii pentru îngrijirea şi supravegherea copiilor la domiciliu;
- servicii orientate spre dezvoltarea timpului liber al copilului;
- terapia de familie;
- consiliere în probleme familiale;
- servicii de îndrumare a adulţilor în relaţiile cu copiii;
- servicii pentru bătrâni.
Cu toate acestea, în domeniul serviciilor sociale s-au făcut primii paşi spre privatizare. Serviciile sociale private au şi consecinţe negative, restrângând accesul unor categorii largi ale populaţiei (care nu au venituri suficiente pentru a accede la aceste servicii).
· Asistenţa socială este slab dezvoltată, hipercentralizată, subfinanţată şi bazată excesiv pe sprijinul în bani. Fără a avea un sistem de alocaţii familiale diversificat şi consistent, transferurile de asistenta socială acoperă doar anumite cazuri-limită şi au un cuantum foarte redus.
· Alocaţiile de stat pentru copii au cunoscut o serie de transformări. Faptul că în România familia este predominant nucleară şi veniturile sunt puţin diferenţiate duce la situaţia practică în care familiile cele mai numeroase sunt cele mai sărace. Numărul aducătorilor de venituri în familie rămânând fix (1-2), indiferent de dimensiunea familiei, iar aceste venituri nedepăşind, în general, o sumă modică, în cazul familiilor numeroase rezultatul este că, practic, mai mulţi oameni trebuie să trăiască din aproximativ aceleaşi venituri ca şi în familiile mai puţin numeroase.
Principalele neajunsuri ale sistemului actual al alocaţiilor pentru copii pot fi sintetizate astfel:
- ignorarea vârstei copilului ca şi criteriu de diferenţiere;
- lipsa diferenţierii în raport cu veniturile susţinătorului legal şi rangul copilului;
- desfiinţarea plafonului maxim de venit a împiedicat focalizarea fondurilor asupra copiilor care aveau efectiv nevoie de sprijin;
- necorelarea corespunzătoare a creşterii alocaţiilor cu dinamica preţurilor a dus la scăderea a puterii de cumpărare a acestor prestaţii;
- alocaţiile au crescut mai lent decât celelalte venituri ale populaţiei;
- cuantumul prea mic în raport cu cheltuielile necesare întreţinerii unui copil.

· Reducerea de impozit este un mijloc de compensare a cheltuielilor legat de creşterea şi educaţia copiilor. Indexarea periodică a veniturilor familiei, care a înlocuit practica compensaţiilor fixe, este un instrument mai adecvat inflaţiei rapide. Din păcate, prăbuşirea producţiei nu a dus la acoperirea completa a creşterii preţurilor.
· Politica financiară. Creditele sunt cu totuşi insuficiente şi au condiţii deosebit de restrictive de acordare. Subvenţiile sunt treptat înlăturate datorită austerităţii fiscale.
Rezumând, putem aprecia că politica familială în România are câteva realizări, dar şi lipsuri importante.

Printre realizări se număra:
· legiferarea egalităţii dintre bărbat şi femeie;
· unele reglementări ce echilibrează obligaţiile familiale cu cele profesionale;
· existenţa unui sistem de alocaţie familială;
· învăţământul şi asistenţa medicală gratuite.
La capitolul lipsuri se pot aminti:
· organizarea şi funcţionarea necorespunzătoare a serviciilor sociale pentru familii; insuficienta lor diversificare;
· declinul cheltuielilor reale ale guvernului în domeniul sănătăţii, educaţiei, asistenţei sociale, al cheltuielilor sociale în general;
· reducerea utilizării creşelor şi grădiniţelor;
· excesiva centralizare a sistemului de asigurări sociale;
· monetizarea excesivă a prestaţiilor, ceea ce duce, în condiţiile inflaţiei, la erodarea valorii reale;
· neimplicarea sistemului fiscal în susţinerea familiilor cu sarcini familiale sporite;
· insuficienţa utilizării creditelor şi restrictivitatea excesivă a condiţiilor for de acordare.
În concluzie, între politicile legate de problematica familiei si cele cu caracter social există raporturi de interdependenţă.
Până în prezent, statul a făcut prea puţin pentru a uşura povara tranziţiei suportate de familii, iar efectele acestei politici sunt vizibile prin deteriorarea continuă a nivelului economic al familiilor, prin deficienţele în starea de sănătate şi nutriţie a populaţiei, prin scăderea utilizării serviciilor sociale, prin creşterea fenomenelor de devianţă socială.

TRADIŢIA SPIRITUALĂ A POPORULUI ROMÂN (I)

Autor: Lect.Dr. Miron Damian Alexandru

Pe planul spiritual, tot ceea există are un profil absolut: o efigie imperială; sau nu este. Altfel zis: dacă noi existăm cu într-adevăr nu numai ca o colectivitate biologică, dar şi ca o fiinţă spirituală, nu se poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de a răsfrânge lumea aceasta a lui Dumnezeu la care să voim să reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei noastre în lume, în marea cea mare a făpturilor lui Dumnezeu.
Mircea Vulcănescu


Consideraţii generale cu privire la tradiţie şi rolul său social

Tradiţia este acel principiu de continuitate care leagă trecutul, prezentul şi viitorul oricărei societăţi şi îi conferă consistenţă peste timp. Este purtătoarea valorilor de organizare ce orientează evoluţia societăţii – norme şi legi scrise, cutume şi obiceiuri – cu care membrii ei se familiarizează încă din primele clipe şi la care trebuie să se conformeze de-a lungul vieţii.
Tradiţia are ca sursă conştiinţa colectivă, înţeleasă ca sinergie a conştiinţelor individuale şi nu ca sumă a acestora (Speranţia, 1929, p. 63). Transmiterea tradiţiei presupune circulaţia valorilor şi ideilor fundamentale, obiceiurilor, portului, creaţiei orale, sentimentelor majore, judecăţilor de valoare printr-un fir de continuitate ce uneşte generaţiile. Această legătură peste timp este asigurată într-o măsură mai mică sau mai mare de fiecare membru al societăţii în parte şi în mod excepţional de personalităţi marcante.
Tradiţia este produsul a două componente complementare, una statică şi cealaltă dinamică.
În sens static, tradiţia este acel nucleu de forme fixe ce organizează viaţa socială, solid şi inalterabil. Circulaţia valorilor în timp asigură legătura şi dependenţa viitorului societăţii de trecutul acesteia. Patrimoniul de valori constante îi asigură coerenţa şi coeziunea, iar dispariţia lor este sinonimă cu disoluţia organizării sociale.
În expresia sa dinamică, tradiţia este procesul de creare, promovare şi propagare în spaţiu şi timp a acelor produse culturale pe care conştiinţa colectivă le consideră valoroase. “Fixitatea” valorilor este şi trebuie să fie doar parţială, altminteri tradiţia suferă un proces de anchilozare şi de degenerescenţă, prezentând şi vulnerabilitate în faţa culturilor dinamice şi ofensive. Societatea este dinamică sau anchilozată, osificată, după natura şi finalitatea valorilor pe care le cultivă.
Tradiţiile care au supravieţuit uzurii şi accidentelor, sunt cele care au păstrat un echilibru optim între stabilitate şi variabilitatea axiologică.
Fiecare generaţie, caracterizată de un anume spirit al vremii, de o pulsiune intelectuală specifică, aduce ceva nou tradiţiei. Generaţiile tinere se doresc non-conformiste, progresiste, în pas cu moda, opunându-se conservatorismului generaţiilor vârstnice. Tinerii neagă într-o anumită măsură valorile în care au crescut, considerându-le învechite, desuete, doresc să spargă canoanele şi să schimbe lumea. La celălalt pol, vârstnicii sunt depozitarii tradiţiei şi - într-o anumită măsură - o redută în faţa schimbării. Fiecare îşi poartă propriul vis – tinerii pe cel al schimbărilor radicale, vârstnicii pe cel al credinţei că valorile pe care le-au construit sunt cele mai bune. Din această cauză mocneşte un conflict permanent între generaţii, ce uneori izbucneşte în forme dramatice. Revoluţiile se produc atunci când conflictele dintre aspiraţiile tineretului şi valorile cultivate de generaţia anterioară devin de neîmpăcat.
Dar cum într-un secol se succed cam trei generaţii, se poate deduce că membrii unei generaţii trec destul de repede de la spiritul avangardist la cel conservator, de la idealurile tinereţii la păstrarea achiziţiilor acumulate de-a lungul vieţii. Poate că pe măsură ce înaintează în vârstă, oamenii devin mai rigizi, mai puţin dispuşi să înveţe şi mai mulţumiţi cu ceea ce au. Tinerii, care n-au ce pierde, sunt dispuşi să construiască o lume nouă sau să o dărâme pe cea existentă fără să se gândească cel mai adesea la ce pun în loc, iar cei vârstnici, pentru care viitorul este adesea privit cu teamă, doresc să păstreze ceea ce au câştigat, chiar dacă este vorba de iluzii.
Schimbările axiologice care se produc sunt discrete şi arareori de esenţă, dintr-o necesitate naturală de păstrare a ordinii speciale. Schimbările axiologice majore ar atrage în mod natural recesiune economică şi culturală, anomie şi generaţii de sacrificiu, fiind pusă sub semnul întrebării însăşi ordinea socială. Conştiinţa colectivă acţionează ca un veritabil principiu antientropic, generaţiile noi şi vechi fiind legate printr-o solidaritate de care nu sunt de cele mai multe ori conştiente. Solidaritatea socială se manifestă printr-o interdependenţă care se exercită în mod continuu, societatea determinând pe fiecare individ în parte şi împreună pe toţi membrii ei, influenţându-i să gândească asemănător, să împărtăşească aspiraţii similare şi unindu-i prin legături invizibile, dar deosebit de puternice, ce au rolul de a conserva coerenţa socială.
Solidaritatea umană poate îmbrăca diferite forme, având multiple determinări - apartenenţa la o familie, la un grup etnic, la un segment social, la o categorie profesională, culturală, la o grupare spirituală. Sentimentul de solidaritate este mai dezvoltat la indivizi simpli şi puţin înstăriţi, unde există mai multă suferinţă şi oamenii au mai multă nevoie unii de alţii[1]. La cei cu un standard de viaţă ridicat, solidaritatea este mai puţin prezentă şi pentru că aceştia sunt axaţi în principal pe căutarea satisfacţiei în plan material, în senzaţii din cele mai diverse, iar plăcerea este o trăire strict personală şi duce la însingurare. Comunicând mai sincer şi mai profund, oamenii simpli sunt un vehicul eficient al tradiţiei şi totodată depozitarii ei. Tradiţia nu se poate dezvolta decât acolo unde există spirit comunitar. Valorile sunt asimilate de către fiecare individ în viaţa de zi cu zi trăită în mijlocul comunităţii, “terenul pe care trăiesc valorile” (Speranţia, 1929, p. 34). Comunitatea le conservă, le îmbogăţeşte şi le transmite mai departe. Valorile sunt vectorii care organizează viaţa socială a comunităţii şi de asemenea, viaţa personală a fiecărui membru în parte. Viaţa socială este însăşi interacţiunea conştiinţelor, iar tradiţia este fundamentul său.
Cum omul nu poate fi înţeles în afara umanităţii, rupt de cultură, izolat de societatea ce l-a format, tot astfel tradiţia şi comunitatea sunt aversul şi reversul aceleiaşi medalii.
Ceea ce deosebeşte comunitatea de alte forme de asociere între oameni este tocmai vechimea tradiţiei. Între o comunitate şi o asociaţie temporară există similitudini evidente. Ambele sunt sisteme ierarhice şi presupun forme de diviziune a muncii. Membrii lor comunică, urmăresc interese comune şi respectă cutume şi norme (auto)impuse. Dincolo de acestea însă, ceva fundamental le desparte. În timp ce comunitatea este durabilă, se prelungeşte în trecut şi viitor de-a lungul unei perioade întinse de timp, asocierile sunt vremelnice. Într-o comunitate integrarea este organică şi naturală, pe când într-o asociaţie, ea este forţată şi artificială. Nu numărul membrilor face o comunitate ceea ce este, ci persistenţa sa. O firmă, o fundaţie sau un partid politic, deşi uneori mai bogate în membri şi cu un grad de instituţionalizare mai pronunţat, nu pot fi numite comunităţi. Ele pot dobândi o anume tradiţie, dar viaţa lor durează doar atâta timp cât interesul ce le însufleţeşte este de actualitate. Un grup etnic izolat, chiar de dimensiuni restrânse, reprezintă o comunitate, pentru că este un produs natural, are o istorie îndelungată, are tradiţie şi este creator de cultură.
Cultura este definită în mod curent ca fiind totalitatea valorilor, simbolice şi materiale, dobândite, create, conservate şi transmise de umanitate de-a lungul istoriei. Aşa cum am fost obişnuiţi să-l percepem, termenul creează o senzaţie de soliditate, ni se prezintă ca o realitate densă, compactă şi în mare măsură rezervată unei elite intelectuale. La o cercetare mai atentă însă, realitatea culturală se dezvăluie ca un sistem complex de ierarhii şi reţele de micro- şi sub-culturi dinamice, fiecare cu propria tradiţie şi cu proprii aderenţi. În aceeaşi măsură în care de-a lungul vieţii avem ocazia să cunoaştem semeni din alte spaţii socio-culturale, suntem confruntaţi cu influenţe din cele mai diverse, iar fiecare dintre acestea are propriul impact - mai mult sau mai puţin pronunţat - asupra traseului biografic pe care majoritatea îl numim în mod curent destin.
Tradiţiile vehiculează valori perene şi valori trecătoare, convergente sau în conflict, arhaice sau recente. După impactul lor social pot fi ierarhizate în tradiţii majore şi tradiţii minore. Astfel, constantele culturale ale unei familii, ale unei comunităţi locale, ale unei instituţii sociale, ale unei firme comerciale sau ale unui partid politic alcătuiesc nucleul unei tradiţii minore. La polul superior, majore sunt tradiţiile mitică, religioasă, etno-culturală şi naţională.
Caracteristic tradiţiilor celor mai importante care ni se propun este că ele vehiculează valori bine organizate şi structurate, prezentându-se sub forma unor sisteme axiologice coerente care, prin stabilitatea pe care o oferă sau par să o ofere, tind să acapareze treptat conştiinţa şi să ne modeleze personalitatea.

Tradiţie şi identitate spirituală

În mod natural, valorile pe care fiecare dintre noi ar fi normal să le urmeze pentru a atinge împlinirea pe care şi-o doreşte, vor trebui să aparţină tradiţiilor spirituale, cele care ne propun cel mai înalt ideal uman, cea mai bună cale de dezvoltare personală, cea mai mare coerenţă şi care conferă stabilitate maximă societăţii. Acestea sunt tradiţia mitică şi tradiţia religioasă. Dar cum valorile pe care le propun intră la un moment dat în conflict cu egoismul funciar al omului, firescul şi naturaleţea lor sunt adesea trecute cu vederea în favoarea unor soluţii de viaţă telurice, lipsite de orizont transcendent, dar mult mai comode. Este de înţeles de ce se întâmplă astfel, căci prea puţin suntem înclinaţi şi educaţi să discernem ce este cu adevărat valoros pentru noi şi ce nu.
Deasupra efemerului, tradiţiile spirituale îşi trăiesc propria viaţă în spaţii privilegiate, neatinse de căutări şi tribulaţii cotidiene, căci izvoarele de la care se hrănesc sunt lipsite de comună măsură cu lumea seculară. Au aderenţii lor fideli, aleşi dintre cei care doresc să se ridice deasupra spiritului gregar, distanţându-se de posesiunile trecătoare şi de meschinăriile micilor orgolii. Îmbogăţirea lor – imperceptibilă aproape de la o generaţie la alta – nu se face prin revoluţii, ci prin dezvăluiri ale unor realităţi din ce în ce mai înalte, prin contribuţia unui şir neîntrerupt de învăţători şi ucenici. În propagarea tradiţiilor spirituale prin timpul istoric, valorile transmise din generaţie în generaţie persistă în conştiinţele individuale în forme subtile şi rodesc după o dinamică proprie, prea puţin înţeleasă.
Dată fiind sursa lor transcendentă, valorile fundamentale ce orientează tradiţiile spirituale scapă alterării pe care o dau timpul şi ignoranţa oamenilor. În formele lor exterioare – doctrină, ritual, istorie - se strecoară în mod inevitabil improvizaţii, adausuri şi omisiuni umane. Cu toate acestea, izvoarele transcendente rămân totdeauna accesibile celor ce doresc să le descopere.
Tradiţia mitică şi tradiţia religioasă sunt cele două determinări complementare - una ancestrală şi cealaltă de dincolo de timp – care modelează identitatea spirituală a unui spaţiu etno-cultural, ca şi pe cea a unui individ oarecare. Adeseori, istoria ni le prezintă în conflict, însă acesta este doar vremelnic. Înţelepciunea populară reuşeşte întotdeauna să decanteze valorile şi cele două filoane spirituale îşi împletesc apele într-o firească simbioză. Cu toate acestea, formele şi modalităţile de cunoaştere pe care le oferă sunt însă diferite calitativ.
Tradiţia universului mitic, cea de când omenirea se găsea în zorii vieţii şi istoria nu începuse încă, este cunoscută îndeosebi în prima copilărie, vârsta de maximă deschidere către existenţă şi învăţătură, când intuiţia originilor nu este coruptă de raţionalismul acaparator. Este susurată de mamă la urechea copilului, aşa cum la rându-i a primit-o de la mama sa. Femeia care-şi creşte copilul retrăieşte propria-i copilărie şi scoate din străfunduri de memorie, pură şi imaculată, o întreagă lume de poveşti cu zmei şi feţi-frumoşi, cu zâne şi spirite nevăzute, de cântece, snoave şi învăţături.
Este un izvor subţire, un fir de continuitate între noi şi rădăcinile noastre cele mai profunde, o sevă pe care încă o avem şi pe care riscăm să o pierdem dacă ne vom uita rădăcinile. Inevitabil, copilăria trece şi lumea sa fabuloasă este repede uitată, pentru că majoritatea oamenilor n-o consideră importantă şi îşi închipuie că pentru a fi adulţi trebuie să înceteze a mai fi copii. Puţini însă, n-o uită niciodată şi fericirea pe care-o emană le va fi izvor de bucurie şi de inspiraţie pentru toată viaţa. Tradiţia vremurilor mitice, cea de când Dumnezeu se plimba încă prin lume, iar omul nu pierduse ştiinţa comunicării cu făpturile văzute şi nevăzute, se află înscrisă în sufletul fiecăruia sub forma unor tendinţe ancestrale, unor imagini şi nostalgii adesea de neînţeles, care aşteaptă tăcute să li se deschidă uşa şi să iasă la lumină atunci când va fi nevoie de cunoaşterea pe care o pot oferi. Pentru că înţelepciunea mitică este aproape incomprehensibilă omului matur, tulburat în sinele său de golemul civilizaţiei tehnologice, de goana după informaţie la zi (un drog printre altele), ea are şansa de a trece din generaţie în generaţie fără a fi alterată.
Dacă universul mitic este cunoscut de aproape fiecare om în copilăria sa într-o formă mai mult sau mai puţin diluată, contactul cu tradiţia religioasă nu este la fel de direct şi nici la fel de universal. Unii îl cunosc încă din copilărie, alţii îl ignoră întreaga viaţă.
Religiile aparţin timpului istoric, iar fondatorii lor au fost persoane istorice. Au apărut în mijlocul oamenilor atunci când aceştia se îndepărtaseră atât de mult de izvorul transcendent, încât aproape că nici nu-şi mai puneau problema căutării “apei vii” care dă sens vieţii şi-o însufleţeşte. Amintirile vremurilor celor mai vechi dintre oameni deveniseră demult mituri, iar puritatea începuturilor era evocată în basmele povestite copiilor. ”Creanga de aur” ce marca drumul spre armonie fusese demult pierdută şi lumea urma o spirală descendentă care-o afunda din ce în ce mai adânc într-un materialism egoist. În astfel de momente de cumpănă existenţială a omenirii, Divinitatea a dăruit copiilor săi alte modalităţi de redescoperire a paradisului pierdut.
Personalităţi excepţionale – divine şi umane – au încarnat aceste căi, au demonstrat că pot fi urmate de către fiecare şi le-au revelat finalitatea inefabilă. Marii dascăli ai omenirii au avut discipoli care le-au împărtăşit cunoaşterea, iar aceştia au avut la rândul lor ucenici care au transmis-o mai departe, până în zilele noastre. Învăţătura pe care au revelat-o este miezul marilor religii pe care le cunoaştem astăzi. Dar cum experienţa religioasă aparţine unei vârste tardive în istoria omenirii, valorile fundamentale pe care aceasta le poartă nu sunt atât de adânc înscrise în memoria colectivă. Acolo unde valorile religioase nu s-au păstrat în expresia lor cea mai pură, esenţa lor a fost umbrită. Schisme şi deviaţii de tot felul dovedesc că s-a şi întâmplat adeseori astfel. Cu trecerea timpului, impulsul iniţial care le-a infuzat în lume şi-a diminuat intensitatea, iar din ce în ce mai mulţi dintre noi se înstrăinează de ele, căci uitarea este ispititoare şi comodă.
Fondul de valori fundamentale ce alcătuieşte nucleul oricărei căi spirituale supravieţuieşte eroziunii timpului şi imperfecţiunii “canalului uman” de transmitere. Esenţa valorilor rămâne neatinsă, neschimbată, iar filonul lor primar poate fi întotdeauna revitalizat, redescoperit de cei ce-l caută cu discernământ. Sursa lor comună este imuabilă, transcendentă tribulaţiilor şi frământărilor cotidiene, numai că, pe măsură ce forma lor exterioară se depărtează de sensul iniţial, sensul lor profund devine mai dificil de descoperit.
Din această cauză, educaţia religioasă presupune, pentru evitarea relativizării reperelor axiologice, cultivarea valorilor religioase instrumentale, cum sunt discernământul, credinţa, nădejdea, atenţia, dreapta socotinţă. Ele sunt căi esenţiale pentru realizarea creşterii spirituale prin interiorizarea valorilor esenţiale, cele prin care teologia catafatică descrie calităţile lui Dumnezeu. Valorile religioase fundamentale îmbracă dublul aspect de valoare şi instrument de valorizare - dragostea, adevărul, desăvârşirea, lumina[2]. - au o componentă transcendentă, dar aparţin şi experienţei comune, sunt perfect accesibile şi sunt creatoare de valori.
La ele se raportează valorile religioase secundare, derivate - de natură estetică, morală, socială, juridică, spirituală etc. - care la rândul lor pierd relativitatea socială. Odată descoperite, aceste valori vor conduce spre definirea unui reper axiologic corect şi spre orientarea, mai mult sau mai puţin conştientă a individului spre o conduită socială firească şi spre un sens mai profund al existenţei.
Cum discernământul este o însuşire a perfecţiunii, omul trebuie să tindă spre dobândirea lui, iar dobândirea acestuia este esenţa idealului educaţiei spirituale. Discernământul este principala calitate de care trebuie să dea dovadă cel ce urmează calea spirituală. El poate oferi o cale pentru descoperirea valorilor autentice într-o societate secularizată cum este societatea contemporană, o stare de echilibru stabil, un punct de reper absolut într-un univers supus schimbării, soluţia de a fi în acelaşi timp membru activ al societăţii şi spirit contemplativ.
Societatea are deopotrivă viaţă materială şi viaţă spirituală, ferm împletite. În viaţa socială, valorile “ideale” şi cele conjuncturale se întrepătrund, astfel că adesea frontiera ce le separă nu este clar trasată. Valorile “negociabile”, socio-economice şi politice, sunt cele ce asigură stabilitatea materială a societăţii, în timp ce de cele spirituale depinde dimensiunea teleologică şi coerenţa axiologică a vieţii sociale. Atunci când cele două clase de valori coexistă în echilibru, societatea se dezvoltă armonios. Când însă materialitatea devine predominantă, armonia dispare.
Astăzi, mai mult ca oricând altcândva, valorile conjuncturale tind să le substituie în conştiinţe pe cele tradiţionale, iar omenirea suferă un proces de destrămare axiologică. Valorile se amestecă, iar scările de valori tradiţionale par să se prăbuşească. Binele se confundă cu răul, frumosul cu urâtul şi adevărul cu minciuna. Este din ce în ce mai dificil omului să urmeze o cale coerentă şi dreaptă, căci este din ce în ce mai neclar care ar putea fi aceasta.
Este şi cazul societăţii româneşti, aflate într-o dureroasă căutare de identitate ce pare a nu se mai sfârşi. Este un adevăr bine cunoscut şi ignorat de mulţi dintre cei de care depinde viitorul naţional, oamenii de cultură şi dascălii, politicienii şi oamenii de decizie.
Vitalitatea, forţa, dinamismul, dezvoltarea şi persistenţa oricărei societăţi sunt profund dependente de valorile pe care aceasta le împărtăşeşte şi le cultivă. Noi avem şansa ca în spaţiul cultural căruia îi aparţinem tradiţia spirituală să fie încă vie şi la îndemâna noastră. Ea ne poate oferi modele şi soluţii la multe dintre problemele cu care ne confruntăm, dacă ne lăsăm conduşi de înţelepciunea care a inspirat-o. Este o bogăţie pe care avem datoria să o cunoaştem, să o păstrăm şi să o transmitem mai departe.

[1] a se vedea Tradiţia şi solidaritatea, în Petre Andrei, 1997.
[2] Prezentă în toate marile tradiţii spirituale, lumina, valoare fundamentală, este utilizată ca simbol al adevărului, binelui, armoniei sau frumosului. Tradiţiile mistice revelează dimensiunea transcendentă a luminii asociate verbului creator. În creştinism, s-a dezvoltat întreagă mistică a luminii taborice, ce cunoaşte o mare răspândire în Orientul creştin, inspirată fiind de Teologia Mistică a Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul. “În acest întuneric mai presus de lumină dorim noi să ajungem şi să vedem şi să cunoaştem prin nevedere ceea ce e mai presus de vedere şi de cunoştinţă, neputând fi văzut, nici cunoscut.” (1996, Opere complete, Paideia, Bucureşti, p. 248). În operele Sf. Maxim Mărturisitorul şi Sf. Grigore Palama se va regăsi influenţa apofatismului areopagitic, în afirmarea prezenţei tainice în creaţie a luminii nevăzute a lui Dumnezeu sub forma “energiilor increate”. Mistica isihastă, având susţinerea scrierilor palamitice, urmează calea “rugăciunii inimii” pentru a-l descoperi pe Mântuitor, în inimă, înconjurat de lumina taborică. Cu privire la această temă a se vedea Dumitru Stăniloaie, 1995, vol. I, cap. II.1. Omul, conştiinţă de sine în mişcarea de transcendere nesfârşită spre misterul său şi spre Cel absolut de Care depinde, p. 59-65.

Cele cinci pasiuni şi oponenţii lor.

Mânia vs. toleranţa
prezentare: Eusebiu Tihan

Vom include aici: agresivitatea, ocara, antagonismul, ostilitatea, cearta şi oponenţii lor, iertarea, toleranţa, bunăvoinţa, nutrirea binelui şi armonia.
Dr. Julian Johnson defineşte foarte bine acest obicei al minţii: “Acţiunea mâniei este de a aţâţa conflictul şi de a confuziona mintea în aşa fel încât nici o persoană care se află sub influenţa ei să nu se poată concentra atâta vreme cât se lasă dominată de ea.
Ea distruge pacea, neutralizează dragostea, stârneşte ura şi face din indivizi duşmani, generând distrugerea.
Mânia, care este suma tuturor relelor, este oponentul extrem al dragostei, al tuturor lucrurilor bune. Este cea mai degradantă dintre toate pasiunile. Ea slăbeşte şi apoi anihilează oricare calitate nobilă a minţii şi sufletului şi arde tot ce este mai bun. Acţiunea ei este binevenită pentru unii, bumerangul ei se întoarce asupra celor care au iniţiat-o, creându-le o karmă rea şi sfâşâindu-le carnea pe roata de fier fatală a reîncarnării. De multe ori ea conduce la crimă, atunci când încărcătura ei grea nu mai poate fi suportată.

Fazele minore ale mâniei, sunt: calomnia, bârfa, profanarea, acuzarea, iritabilitatea, cearta, gelozia, maliţiozitatea, nerăbdarea, resentimentul, imitarea maliţioasă, criticismul distructiv, vorba în contradictoriu, tirania şi opresiunea.
Legea Învăţătorilor este legea naturii, este absolută şi nu poţi scăpa de ea. Dacă nu o asculţi, atunci trebuie să culegi o nesfârşită durere şi suferinţă. Această regulă este: să nu critici pe nimeni, să nu găseşti greşeli la alţii, să nu abuzezi, să nu blamezi pe nimeni. Rosteşte cuvinte de dragoste, adevăr, amabilitate şi înţelegere.
O regulă instituită de nobilul Buddha este excelentă pentru noi toţi. Ne spune Buddha că, dacă vrem ca să vorbim, să ne întrebăm mereu: "Este adevărat, este necesar, este amabil?”.
Noi credem că mânia poate fi comparată cu cancerul, efectele ei sunt mai morbide pentru minte, decât este cancerul pentru trup. Este o boală de care nu scapi până-n mormânt. Şi atunci când vine moartea fizică, mintea este atât de otrăvită că nu mai are nici un pic de valoare morală.
Este ciudat că în literatura terapeutică mentală, acestei teribile epidemii nu i s-a acordat atenţia cuvenită. Chiar şi în etică, nu se face prea mare caz de ea. Şi cu toate acestea este cea mai mortală dintre bolile umane şi conduce la cele mai oribile dezastre. Credem că ea aduce în lume cu mult mai multă durere şi suferinţă decât oricare altă boală. Se spune că după o criză de mânie, o mamă şi-a alăptat copilul iar copilul sugând laptele otrăvit a murit în mai puţin de o oră. Tragedia era că femeia nu era obişnuită cu accesele de furie iar copilul a căzut victimă. Mânia se manifestă cu următoarele simptome: a gândi rău despre alţii, a te simţi ofensat din orice, a critica acţiunile altora, a scoate în evidenţă defectele de caracter ale altora, înfierându-i ca pe nişte încornoraţi, a-i certa şi a-i stârni pe alţii, a-i blama pentru ceea ce nu merge bine, a abuza şi a-i blestema, a ne lua la bătaie, învineţindu-i pe alţii pentru frustrările noastre. Mânia este mizeria mentală şi, răspândeşte mizerie. Trebuie să ne amintim mereu că, o rană mentală este adesea cu mult mai dureroasă decât o rană fizică şi uneori se vindecă foarte greu. Toate acestea se datorează “gurilor rele”. Mânia acţionează asupra celorlalţi cu mult mai dureros decât o boală fizică asupra unui subiect. ea se răspândeşte ca un gaz otrăvitor în împrejurimi. Cei care propagă boala mâniei, nu acceptă faptul că ei sunt iniţiatorii, ci alţii, ei fiind doar nişte victime inocente. Pacientul bolii mâniei neagă cu vehemenţă că el ar suferi de aşa ceva. Dar mânia lui erupe la cea mai mică provocare. De cele mai multe ori, o persoană care trăieşte lângă un propagator al mâniei este tentat să facă cine ştie ce prostii numai să nu-l mai audă. Dar nici moartea nu vindecă această bolă. Mânia este cu mult mai gravă decât orice altă boală fizică pentru că trupul se descompune în cele cinci elemente dar cel care suferă de ea, îşi ia mintea cu el după moarte şi, aceasta îl urmează în vieţile viitoare, până ce, după multă suferinţă şi autocontrol învaţă să se descotorosească de ea, pentru că nici un doctor nu poate vindeca o asemenea boală.
Iată câteva măsuri pozitive indicate de sfinţii părinţi: “Nu trebuie să te torturezi urând pe nimeni. Trebuie să trăieşti în tine şi cu tine. Trebuie numai să iubeşti, să îţi faci datoria aşa cum trebuie, aşa cum poţi mai bine şi să fii amabil, să ajuţi şi să fii bun cu celălalt. Este imposibil să-l faci pe celălalt să se schimbe în limita tiparelor concepţiilor tale. Trebuie să te schimbi tu însuţi şi în acest fel să poţi să progresezi mereu. Nu poţi să-l faci pe altul să progreseze, aşa că vei fi mereu fericit să te adaptezi situaţiei. Trebuie să ne adaptăm şi să încercăm să găsim un compromis acceptabil”. Lumea este plină de probleme şi nu le putem rezolva noi pe toate. Dar prin meditaţie, prin evoluţie spirituală, putem să ne ridicăm deasupra acestor probleme şi pe urmă ele nu ne vor mai afecta fie că oamenii gândesc rău despre noi, fie că nu le suntem pe plac sau nu ne acordă nici o atenţie. Asemenea lucruri nu ne vor mai interesa, căci ne-am ridicat deasupra modului lor de a gândi, datorat efectelor karmelor trecute comune. Simţim că nu putem scoate ghimpii din lume dar putem purta nişte pantofi puternici, astfel că aceşti ghimpi nu ne vor înţepa. Acesta este scopul evoluţiei spirituale. Ne situăm la un asemenea nivel, că aceste lucruri de nimic nu ne vor mai supăra, ele nemai fiind probleme pentru noi.
Nu putem spune că suntem în stare să rezolvăm problemele ci mai degrabă că putem să ne ridicăm deasupra lor. Aşadar, să facem tot ce putem în situaţia dată, cu toată sinceritatea şi apoi să lăsăm totul în grija Marelui Arhitect, nu vă torturaţi pe voi înşivă, lăsându-vă să alunecaţi pe panta deznădejdii. Dacă ne vom apleca aspra evoluţiei spirituale, asupra meditaţiei, atunci lucrurile mărunte nu ne vor mai tulbura. Aceasta nu înseamnă să întoarcem spatele. Să facem tot ce putem sub imperiul circumstanţelor, să facem tot ce este practic. Putem să evităm situaţia creată şi să fim indiferenţi la atitudinea oamenilor. Trebuie să ne orientăm în funcţie de împrejurări.
Dintre cele cinci pasiuni, mânia se manifestă cel mai iute şi otrăveşte mintea, trupul şi sufletul. Efectul celor patru pasiuni, adică lăcomia, pofta, ataşamentul şi egoul, poate fi resimţit după o lungă perioadă de timp şi ne priveşte pe noi înşine şi pe alţi câţiva. Mânia este ca focul în pădure, trece de la o persoană la alta, implicând întregul grup sau o mulţime de oameni într-o conflagraţie isterică sau chiar armate şi naţiuni, una contra celeilalte. Un om cu o mare capacitate de determinaţie poate să ridice, sute, poate chiar mii de oameni, cu ajutorul acestei arme teribile, prin înţelegerea şi poi exploatarea mobilului psihologic al mâniei. Trebuie să ne amintim discursul lui Marc Antoniu, când, după moartea lui Cezar, i-a asmuţit pe romani unul împotriva celuilalt. Să ne amintim de Hitler, câtă isteţime a fost aplicată ca să aprindă lumea, nu cu mult timp înainte. Niciodată nu învăţăm din experienţele noastre. Când mânia este stârnită, logica şi gândirea raţională zboară pe fereastră.
Unii proclamă că se situează pe calea adevărului, conştiinţei şi fericirii absolute dar atunci când cineva le vorbeşte în mod neplăcut sau în doi peri, luându-l în răspăr, fac spume la gură, de furie. Le place atuinci când cineva îi ridică în slăvi dar înnebunesc atunci când sunt vorbiţi de rău, şi stau gata de ceartă, cu simţurile încordate. Obiceiul discuţiilor nechibzuite conduce în mod inevitabil la mânie. Un mistic egiptean, Kabir, a scris: "Multă otravă se strânge din discuţia inutilă; este o mare greşeală să vorbeşti prea mult. Ţine-ţi gura închisă. Suferă totul în linişte şi aminteşte-ţi de Numele Nemuritor. Arareori întâlnim persoane care să nu calomnieze.
Şi despre ce vorbim interminabil? Ne răsfăţăm în calomnii, scandaluri sociale triviale sau poate însemna să rănim pe oamenii din jurul nostru sau în cele mai multe cazuri, acelor care sunt absenţi dar ce contează dacă putem să ne expunem isteţimea, inteligenţa sau umorul? Căci pentru unii doar imaginea lor de sine contează şi nu binele societăţii. Cu siguranţă că în această manieră tonusul moral al societăţii nu se îmbunătăţeşte. Numai învăţăturile şi exemplul unui suflet ales, încă în viaţă, poate stimula progresul real şi durabil. Misticii ne explică că, prin criticismul pe care îl abordăm, ne ataşăm defectului pe care îl criticăm. Procesul se înţelege de la sine: atragem asupra noastră acele calităţi la care ne gândim şi spălăm relele celor pe care îi condamnăm.
Sheik Saadi, spune, “Dacă aş fi tentat să bârfesc pe cineva, atunci aş bârfi-o pe mama mea, în aşa fel încât meritele faptelor mele să devină ale mamei mele”. Paltu, un mistic indian, spune la fel: “Să-mi trăiască bârfitorul, pentru că el mă curăţă, fără să-l plătesc. El îşi îndoaie şalele ca să facă această slujbă şi, hoinăreşte prin cele trei lumi ca să-i înştiinţeze pe toţi de răutatea mea. El se gândeşte la mine în fiecare moment. Nu mă uită nici o clipă. El mi-e ataşat zi şi noapte şi, din cauza “dragoestei” ce mi-o poartă, mă bârfeşte. Multe certuri şi lupte, naţionale şi internaţionale îşi au originea în proasta întrebuinţare a limbii. Condamnăm comunităţile, naţiunile, rasele şi continentele într-o manieră deplorabilă. Prejudiciile nu întârzie să apară. Noi suntem creaturile lui Dzeu şi fiecare are meritul său, şi noi, ca fii ai aceluiaşi Dzeu nu avem dreptul să aruncăm cu pietre în alţii.
Când găsim greşeli în creaţie, de fapt găsim greşeli în cel ce a creat. Astfel, nu facem decât să ne creem lanţuri împrejurul nostru prin care devenim sclavi.
Nu trebuie să urâm şi nici să ne socotim frustraţi de nici o naţiune, de nici o ţară sau de oricine altcineva. Tot ceea ce fiinţează este creaţia Lui, şi când devenim parte din El, întreaga creaţie ne aparţine. Atunci realizăm că totul ne aparţine. Dar de vreme ce acum avem vederi înguste trebuie să dobândim un orizont mai larg şi să muncim asiduu pentru evoluţia spirituală.
În ceea ce priveşte bătăile şi disputele religioase noi evaluăm la maximum locurile noastre de rugăciune, construite de oameni dar tratăm templele Lui (trupul uman) cu dispreţ. Studiul istoriei ne face de ruşine, pentru că ne arată că, chiar şi atunci când, printr-o greşeală, fie şi numai o cărămidă este desprinsă dintr-un templu făcut de mâna omului, ne războim şi omorâm mii de temple făcute de Marele Arhitect, adică fiinţele umane. Hinduşii spun: Rama este al nostru. Musulmanii au pretenţie la Rehman. Hinduşii şi musulmanii se luptă la sânge şi plătesc cu vieţile lor, fără să fi învăţat vreodată secretul. În numele religiei, s-au purtat nenumărate războaie şi bătălii, ba chiar am inventat conceptul de război preventiv.
Câtă vărsare de sânge şi suferinţă s-a iscat! Câţi copii nu au rămas orfani! Câte femei nu au rămas văduve! Câţi nu au fost luaţi prizionieri de război! Şi totuşi, cu mare mândrie, ne intitulăm salvatori ai religiei. Îi numim pe cei care au fost ucişi, martiri. Dacă, numai prin simplul fapt că omorâm o persoană creată de Dzeu, îl putem realiza pe Dzeu, nimic nu ar fi mai simplu. Dar ştim că, nu acesta este adevărul. Cei care-l iubesc pe Marele Arhitect iubesc şi creaţia Lui! Atunci când există un singur Dzeu, când El ne-a creat pe toţi, când El locuieşte în fiecare din noi şi, tocmai înlăuntrul trupului trebuie să-L căutăm, atunci, să ne urâm între noi înseamnă să-l urâm pe Dzeu. Dacă o naţiune urăşte pe o alta, dacă o religie este înfometată de sângele alteia, atunci, în acea naţiune sau în acea religie, dragostea faţă de Dzeu nu s-a născut încă, şi, nu există respect pentru lucrarea lui, a Marelui Arhitect.
Cei care îl iubesc pe Dzeu în mod constant, îi iubesc şi creaţia.
Guru Nanak spune: “Toate creaturile, mari sau mici, sunt ale Lui, şi El este Dzeul tuturora. Atunci, pe cine aş putea condamna dacă nu există decât El în Univers? Unul Dzeu ne-a creat pe toţi. El locuieşte în fiecare dintre noi. Am putea spune despre vreo persoană că este rea dacă ar exista un alt Dzeu care a creat-o”. Frate, dacă eşti cu adevărat sincer şi nu vrei să jigneşti, situaţia va fi de aşa manieră că nu vei jigni niciodată. Eşti ajutat întotdeauna să-i protejezi pe ceilalţi. În spatele tău se află mereu o forţă care te călăuzeşte, care te salvează în orice situaţie te vei afla.
Ca să ilustrăm orbirea mâniei şi inutilitatea acordării vreunei importanţe relaţiilor umane, să dăm exemplul lui Rustam, un general persan, şi al fiului său, Sohab, care din întâmplare, era la comanda armatei greceşti. Ei nu-şi cunoşteau gradul de rudenie şi se luptau în tabere opuse, ieşind amândoi să se înfrunte pe câmpul de luptă.
Rustam plecase de acasă de pe timpul când copilul lui era bebeluş, aşa că nu l-a recunoscut şi, s-au luptat cu încordare, gata să se omoare unul pe celălalt. Rustam, fiind mai bătrân, a început să-şi piardă puterile şi a jucat o farsă, ca să câştige bătălia. Aşa că Sohab s-a împiedicat şi a căzut, iar Rustam l-a lovit mortal.
Când era gata să-şi dea ultima suflare, sohab a strigat: teme-te de mânia tatălui meu, Rustam, nefericitu-le! El, cu siguranţă că te va ucide pentru această şmecherie!
La auzul acestor cuvinte, Rustam a îngenuncheat la capul fiului său, şi a văzut pe braţul lui Sohab amuleta pe care i-o dăruise de mic copil. Disperat, s-a dus la regele său care avea un leac miraculos ce putea salva viaţa fiului său. Regele, cunoscând şi temându-se de puterea lui Sohab, i-a refuzat disperatului tată ajutorul şi, astfel Sohab a murit.
Aceasta povestire ilustrează foarte bine caracterul întâmplător şi tranzitoriu al relaţiilor umane, în acest plan teluric. Aici, cel mai feroce duşman, devine prieten într-o oră. Şi moartea atât de dorită şi aşteptată cu un moment înainte, a fost dureros de regretată după aceea. “Al meu”, este de fapt un nonsens. Nu avem nici duşmani, nici prieteni sau alte legături de rudenie, ci numai mintea noastră îi socoteşte astfel pentru un timp determinat. Sinele este cel care dictează asemenea incidente. El este obsesiv, atât în dorinţă, cât şi în detaşarea de tot ce întâlnim, făcându-ne ori să fim doritori de oameni, de lucruri, ori dacă ne displac, dragostea de până mai adineauri se transformă într-o emoţie corozivă, atât de intense sunt simţămintele noastre.
Ce păcat că nu putem introverti această intensitate înlăuntrul nostru, către cel Etern, care nu ne părăseşte niciodată.la nevoie. Dar este dificil să ni-L reamintim atunci când trebuie. Dacă am putea să prindem momentul dispariţiei autocontrolului, când suntem posedaţi de mânie, atunci L-am realiza pe cel Etern. Dr. Ahluwalia exprima într-o lucrare: “De ce oamenii încearcă să-L determine pe Dzeu, prin rugăciuni, să modifice instrucţiunile, aşa cum vor ei? El le spune ce trebuie să facă şi ei încearcă să-l determine să le dea o cale mai lejeră.”
Dar în marea Lui Dragoste, Marele Arhitect oferă celor dragi lui, trei mari daruri: sărăcia, singuratăatea şi boala.
Dragostea este întotdeauna înlăuntru. Când încerci să-ţi dramatizezi dragostea, îi pierzi adâncimea. Trebuie să digeri acea dragoste, în interiorul tău.
Să nu uităm: Cuvinte frumoase, sentimente frumoase.

Acolo unde este Eu, nu există Dzeu,
Acolo unde este Dzeu, întunericul dispare.











MINCIUNA

Disciplina: Psihologie sociala

Autor: Carmen Grigorescu Raptis
Universitatea Ecologica
Facultatea de Psihologie

“Natura si educatia sunt asemanatoare.
Într-adevar, educatia îl transforma pe om si,
transformându-l îi da o a doua natura” (Democrit)


Cuvinte cheie: minciuna, psihologie, educatie, caracter, personalitate, atitudine, morala

Dintre trasaturile negative de caracter mai frecvente la copii, preadolescenti si adolescenti, cercetarea psihologica si educationala a studiat cu deosebire minciuna, capriciile, incapatanarea, negativismul, timiditatea s.a., reliefând cauzele acestora si modurile de combatere a lor.
Trasaturile de caracter se formeaza pe baza unor relatii reciproce dintre oameni: in familie, scoala si colectivele de munca. Trasaturile negative de caracter sunt efectul educatiei gresite in familie sau scoala. Prezenta lor creeaza reale dificultati in adaptarea si integrarea sociala a persoanei, duce la incordarea relatiilor interindividuale incat apare necesitatea reeducarii persoanei. Pentru formarea trasaturilor pozitive de caracter trebuie avuta in vedere parcurgerea mai multor etape, una dintre acestea fiind insusirea unor reprezentari si notiuni morale clare. Asa cum exista preocupare pentru rigurozitatea notiunilor stiintifice impartasite copiilor in procesul de invatamant, tot asa trebuie sa existe preocupare fata de modul in care scolarii isi insusesc notiunile morale. Transformarea notiunilor morale in convingeri morale, in sentimente si atitudini morale reprezinta o alta etapa care nu trebuie pierduta din vedere in formarea trasaturilor pozitive de caracter. Prin exercitiu, sentimentele si atitudinile morale se transforma in deprinderi si obisnuinte morale fixate in trasaturi pozitive de caracter. Trasaturile de caracter pot fi cunoscute, diagnosticate.

Minciuna, în sens larg, acopera o gama larga de comportamente: de la o simpla optiune noncomformista între realitate si fictiune pâna la “abatere deliberata, constienta de la sistemul de corespondenta sociala – admise între realitate si modul ei de prezentare” (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmatie falsa cu scopul de a induce în eroare, provocând prejudiciu de ordin moral – material altuia si aducând benefici autorului ei.

Minciuna la copii i-a preocupat intotdeauna într-o mare măsură pe educatori, iar terapiile propuse nu s-au dovedit intotdeauna eficace. Coceptul minciuna este o expresie foarte generala care acopera in realitate forme foarte diverse si cere explicatii diferite. Mai intâi nu trebuie confundata minciuna cu eroarea. Copilul comite multe greseli prin neintelegere; denatureaza adevarul nu intentionat ci din ignoranta. Trebuie de asemenea sa ne amintim ca in vorbirea sa, desi alcatuita din cuvinte asemanatoare cu cele folosite de adult, copilul nu da unor cuvinte semnificatia pe care le-o dam noi, de unde rezulta neintelegeri posibile din parte adultului. Minciuna nu exista, in vorbe sau in acte, decât daca copilul are intentia sau constiinta de a deforma adevarul. Copilul poate deforma in mod voluntar realitatea, dar ca un joc, prin libera exprimare a imaginatiei sale. Astfel, el construieste o lume imaginara, miraculoasa sau abracadabranta, stiind foarte bine ca adultul nu se lasa inselat de inventiile sale. Aceasta nu constituie o minciuna periculoasa. Nu este altceva decât un aspect al dezvoltarii mintale a copilului si a o reprima ar fi o contrariere a adaptarii naturale.

Arnold Goldberg, psihiatru la Colegiul Rush Medical din Chicago, sustine ca exista un aspect normal in faptul de a minti. “Mintitul face parte din cresterea si dezvoltarea normala, la fel ca si spunerea adevarului.” “Abilitatea de a minti este o realizare umana, una dintre abilitatile care il deosebesc de om de celelalte specii.”

Conform teoriei psihanalitice a sinelui, daca prima minciuna a copilului este incununata de success, ea reprezinta prima experienta care dovedeste ca parintii nu sunt “atotstiutori”. Acest lucru este realizat de regula in al doilea an de viata si reprezinta un moment crucial in ceea ce priveste viziunea pe care si-o fac copiii asupra sinelui - de persoane separate, dotate cu vointa proprie. Ei descopera ca “se pot descurca” in anumite situatii. Este inceputul sfarsitului in ceea ce priveste idealizarea parintilor. Goldberg adauga: “Momentul in care remarci pentru prima oara o limitare a capacitatilor parintilor reprezinta un pas inainte spre o viziune mai realista asupra celorlalti.”

Copilul poate minti pentru a insela pe adult, pentru a-i atrage atentia, admiratia sau simpatia. Asemenea cazuri nu sunt rare si se intalnesc mai ales la copiii obisnuiti sa fie alintati sau scosi in evidenta. Fetitele practica acest fel de minciuna mai mult decat baietii. Copilul mai poate minti si pentru a provoca mila si va minti cu atat mai mult cu cat metoda va da rezultate eficace. Exista copii care mint ca sa se apere, când sunt banuiti sau acuzati. Altii triseaza (alt mijloc de auto-aparare) si acest fel de minciuna nu este specific infantil. Copilul poate inca minti pentru a se razbuna, pentru a obtine un obiect dorit, pentru a nu-si trada grupul sau pentru a imita pe adulti (când nu-l indeamna chair ei). Toate aceste feluri de minciuna nu sunt patologice si, cunoscându-le bine cauzele putem, in cazul in care copilul nu este instabil sau intarziat, sa reusim destul de usor de a-l vindeca de acest defect. Exemplul bun, crearea de mobile interioare si morale sunt principii recunoscute si aplicate de mult.

Exista inca si forme patologice de minciuna care tin de psihiatrie. Sunt acelea când copilul, fara scop aparent, deformeaza adevarul, povesteste “istorii”, uneori posibile, adesea cu foarte multe amanunte, din care nimic nu este adevarat. Aceasta este mitomania, aproape totdeauna asociata cu debilitatea mintala sau cu starile psihopatice.
In cazul unui copil care minte, este foarte important sa tinem cont de varsta si stadiul lui de dezvoltare. Copiii sub varsta de 3 ani nu mint intentionat. Copiii din aceasta grupa de varsta nu inteleg ceea ce vorbesc si astfel experimenteaza limba si noile cunostiinte acumulate despre lumea inconjuratoare. Ei pot totusi minti pentru a evita o pedeapsa, deoarece inteleg consecintele, dar codul moral lor moral inca nu este dezvoltat.

Un studiu realizat asupra unor copii de trei ani, carora li se spunea ca in spatele lor se afla o jucarie interesanta, insa li se cerea sa nu o priveasca, iar experimentatorul parasea apoi camera, a avut urmatoarele rezultate: In jur de 10% nu au tras cu ochiul când au ramas singuri; dintre ceilalti, o treime au mintit, spunând ca nu s-au uitat si inca o treime au refuzat sa raspunda.
Cei care au refuza sa raspunda reprezinta un grup de tranzitie, care atunci invatau cum sa minta dar inca nu o faceau bine. Ei erau, in mod vizibil, cei mai nervosi. Cei care au spus ca nu s-au uitat – care minteau – pareau mult mai relaxati. Ei invatasera sa minta bine. In concluzie, s-ar parea ca exista o anumita usurare in a sti sa minti eficient.

Pâna pe la 3-4 ani, copilul nu are o reprezentare clara a notiunii de minciuna deoarece nu percepe conceptul de adevar obiectiv bazat pe fapte. Dimpotriva, la aceasta virsta, imaginatia sa este debordanta, alimentand nevoia de a “inflori” lucrurile. Daca este gasit cu cartile vraiste pe podea in loc sa fie frumos aranjate pe raft, copilul poate povesti ca s-a impiedicat si a lovit raftul, provocând o avalansa de carti - când in realitate el doar a incercat sa ia câteva carti din teanc si celelalte au cazut din greseala. Copilul poate sa uite foarte repede chiar cum s-au intâmplat lucrurile. El a adus noroi in bucatarie, sau a fost câinele? Oare el a mâzgalit peretii camerei lui sau prietenul lui, ultima oara când s-au jucat impreuna?

Un alt motiv pentru care se pare el are tendinta sa distorsioneze adevarul este construirea realitatii ca si cum ar avea o bagheta de magician. Dupa parerea expertilor, este posibil ca la aceasta vârsta, un copil sa creada ca distorsionând adevarul va face ca lucrurile sa fie sau sa se fi intimplat exact asa cum doreste el. De exemplu, daca micutul smulge brusc o jucarie din mana surioarei mai mici, aceasta o va face sa izbucneasca in plins iar copilului ii va parea rau pentru ceea ce a facut. Asa ca, atunci când este ce s-a intâmplat, copilul va spune ca surioara a scapat singura jucaria din mâna, tocmai pentru ca doreste atât de mult ca lucrurile sa se fi intâmplat in acest fel incât ajunge sa creada ca exact asa s-au intâmplat si in realitate. Asta nu inseamna insa ca prichindelul este pe drumul de a ajunge un infractor numai pentru faptul ca mai trage câte o minciunica pe ici pe colo. Câteodata poate fi dificil pentru un copil sa recunoasca si sa respecte standardele si regulile de comportament ale adultilor.
Dupa J. Piaget, copilul pâna la 6-7 ani este un pseudomincinos, care traieste într-o lume proprie (combinatie de real si imaginar), având sensuri simbolice inaccesibile adultului. Pâna la vârsta amintita copilul îsi poate manifesta imaginatia prin fabulatie, care nu trebuie confundata cu minciuna. Când jocul acesta produce obisnuinta si aduce avantaje copilului, atunci ridica semn de întrebare.

Copiii cu vârste cuprinse intre 3 si 7 ani au probleme in stabilirea limitei dintre lumea reala si fantezie. La aceasta vârsta ei pot avea prieteni de joaca imaginari, le plac povestile si jocurile imaginare. Minciunile copiilor din aceasta grupa de vârsta sunt in marea lor majoritate povesti inventate de ei, nu minciuni intentionate. In jurul vârstei de 6-7 ani copiii inteleg ce este minciuna dar totusi vor continua sa triseze daca este posibil.
Ca remedii se propun: dezvoltarea simtului realului, deprinderea cu exactitate, redarea fidela a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulatiei exagerate.
Copilul anteprescolar si prescolar trebuie ajutat sa fie sincer. Pentru aceasta, in loc sa fie certat foarte tare atunci când minte, e mai bine sa i se multumeasca atunci când este cinstit si spune adevarul. In acelasi timp, sinceritatea lui trebuie incurajata.
Totodata trebuie evitata punerea copilului in situatii incriminatorii. Pentru aceasta, el nu trebuie anchetat in amanunt cu privire la greselile pe care le face. La urma urmei, in multe cazuri e perfect evident; daca are ciocolata intinsa pe toata faţa atunci stim exact ce s-a intâmplat cu desertul surioarei lui. Chestionam adesea copiii pentru ca vrem ca ei sa marturiseasca faptele comise dar se intâmpla ca aceasta sa duca la confruntari cu totul inutile. Parintele sau pedagogul trebuie sa actioneze numai pe baza a ceea ce stie. Copilului i se va spune pe un ton foarte intelept si practic: “Uite, nu e corect sa iei din bomboanele surioarei tale. Sunt ale ei si se supara daca nu le mai are. Hai sa-i dam câteva din ale tale, esti de acord?”. Prin aceasta strategie, nu numai ca se ocoleste confruntarea directa “marturiseste-ca-minti” dar i se arata si modul in care isi poate repara greseala. Pentru viitor, a sti cum sa repari o greseala e cu mult mai important decat a sti cum sa faci fata unei anchete.
La fel de importanta este construirea sentimentului de incredere. E bine sa-i aratam copilului ca avem incredere in el si ca el poate avea incredere in noi spunându-i intotdeauna adevarul. Respectarea cuvântului dat sa devina o prioritate, la fel si scuzele cerute cu sinceritate in cazul incalcarii unei promisiuni. Va invata cu mult mai mult din acest comportament decât din admonestari.

Minciuna si furtul sunt comportamente comune, dar gresite, la copiii de vârsta scolara. In timp ce formele severe ale acestor comportamente indica o mult mai serioasa problema psihologica, de cele mai multe ori este vorba despre un comportament comun care, in timp, va fi depasit. Minciuna si furtul sunt mai intâlnite la baieti si se intalnesc cel mai mult la copiii cu vârstele cuprinse intre 5 si 8 ani.
Minciuna prescolarilor poate fi:
- agresiva (minciuna pentru a provoca pedeapsa unui frate, sora sau alt copil) sau
- de aparare inclusiv cu scopuri evazive sau din laudarosenie (copilul imagineaza – evocând intâmplari interesante prin care a trecut).
La scolarul mic persista mai ales minciuna din instinctul de aparare, ce poate sa aiba loc in mediul scolar sau in cel familial. Aceasta in cazul in care sistemul cerintelor (din clasa sau de acasa) sunt tensionale pentru copil. Minciuna agresiva – relativ frecventa la copiii din clasele I si II – scade treptat spre sfârsitul acestei perioade. Se manifesta in schimb dupa conflicte intre copii, conduite diferentiate legate de stabilirea vinovatiei: conduite agresive (para), conduite de aparare activa din colegialitate si aparare pasiva (abtinere) chiar daca este evidenta vina celui in cauza. Acestea pun insa in evidenta cresterea sociabilitatii, când este relativ dificila stabilirea gradului lor de nocivitate in formarea personalitatii copiilor. Ele atrag insa atentia si necesita analize pertinente.
Cum poate fi determinat un copil de 7 ani sa nu mai minta in legatura cu scoala, sa-si recunoasca greselile? Unul din incidente este : "Domnul invatator m-a intrebat o poveste pe care trebuia s-o stim de la gradinita, dar eu n-am stiut-o, pentru ca nu ne-a spus-o la gradinita ". Adevarul este ca domnul le-a pus intrebari dintr-o povestioara pe care le-a citit-o chiar el in clasa, dar fiindca n-a fost atent, probabil, n-a stiut sa raspunda la intrebare.
Procesul de eliminare a minciunii trebuie sa ia in calcul posibilele cauze ale minciunii. In cazul copiilor putem vorbi de mai multe tipuri de minciuni, printre care si minciuna de aparare ce provine din teama copilului de pedeapsa.
Aparitia unui asemenea gen de minciuna ne poate anunta ca respectivele masuri educative pe care parintele sau invatatorul le ia sunt cam neplacute pentru el. Pe cât posibil este bine sa se faca o analiza a modului in care este gestionata o astfel de situatie si sa se evite o pedeapsa prea "dura" pentru copil. Pentru a evita o astfel de minciuna, atât la scoala, cat si in familie se cere a fi stimulata sinceritatea deplina a copilului, precum si certitudinea ca recunoasterea situatiei reale se va asocia cu diminuarea pedepsei.
Asteparile nerealiste fata de rezultatele scolare ale copilului pot constitui de altfel o posibila cauza, de aceea asteptarile moderate si incurajarile pot incuraja sinceritatea copilului.
La vârsta de 7 ani copilul poate intelege conceptul de minciuna si totodata poate constientiza natura morala negativa a acestui fapt asa ca o masura la indemana educatorului o constituie o comunicare deschisa cu copilul. De asemenea puterea exemplului poate functiona in cazul copiilor, asa ca utilizand exemple concrete si intâmplari directe se poate milita pentru eliminarea obiceiului minciunii. Si pentru ca vorbim de puterea exemplului, indicat ar fi sa se evite situatiile in care copilul prezent ar asista la o minciuna din partea unuia dintre parinti.
Copiii cu vârste cuprinse intre 6 si 12 ani inteleg atât ce este minciuna cât si latura morala negativa a acestui comportament. Totusi, copiii pot continua sa minta pentru a testa regulile si limitele impuse de adulti. Atunci când va spune o minciuna, copilul va avea motive pentru a o face. La aceasta vârsta regulile sunt foarte importante, astfel incât trisatul devine mai putin important. Teama ca parintii le vor dezaproba obiceiul ii va descuraja sa mai minta.
Numai 3% dintre copii mint atât de des incât acest lucru poate fi considerat o problema. Daca mintitul este atât de persistent incât afecteaza viata celui care minte – sau pe a acelora care sunt mintiti – reprezinta o problema. Desigur copiii care intra in tot felul de incurcaturi sunt aceia care mint cel mai mult. Conform studiilor psihologice, minciuna cronica se leaga de probleme mult mai serioase pe masura ce copilul creste. Un studiu facut pe 466 de barbati care, in scoala primara, erau etichetati drept “mincinosi” a aratat ca la vârsta de 20-22 de ani mult mai multi dintre acestia, comparativ cu cei care nu fusesera etchetati drept “mincinosi” in copilarie, fusesera intre timp condamnati pentru comiterea de infractiuni.
Din pacate, este dificil de spus daca minciuna este o cauza sau un simptom al acestei probleme. Un studiu efectuat asupra a 300 de baieti a aratat ca mincinosii cronici proveneau mai mult din familii in care acestia erau slab supravegheati ori se simteau respinsi de catre parinti.
“Mamele cu o casnicie fericita si-au supravegheau baietii mai mult decat mamele care nu erau fericite in casnicie sau decat cele singure. Este usor de imaginat ca parintii tensionati au mai putin timp si o mai mica inclinatie in a-si supraveghea copiii. Iar unde exista mai putina supraveghere, mintitul este vazut de copii ca mai putin riscant.” (A. Goldberg)
Alti factori ce pot cauza minciuna la copii: copiii pot minti in cazul in care parintii asteapta prea multe de la ei; copiii pot minti despre notele lor in cazul in care parintii cred ca ei invata mai bine decat in realitate; in cazul in care un copil este intrebat de ce a avut un anume comportament gresit, el poate minti deoarece nu poate explica actiunile lui; copiii care nu sunt educati intr-un mod consistent pot minti; copiii care nu sunt laudati sau rasplatiti pot minti pentru a atrage atentia.
Când devine minciuna o problema?
Exista mai multe situatii care ar trebui sa ne ingrijoreze. In cazul aparitiei uneia din situatiile urmatoare, este foarte important ca un psiholog sa consulte copilul: un copil care minte si in acelasi timp are alte probleme comportamentale cum ar fi piromania, rautatea fata de animale, insomnia, sau este hiperactiv, poate avea probleme psihologice; copiii care nu au multi prieteni sau nu doresc sa se joace in grup pot avea respectul de sine foarte scazut si pot fi deprimati; copiii care mint pentru a obtine ceva de la altcineva si nu arata nici un semn de regret.
Preadolescentii folosesc de regula “laudarosenia”. Pentru a castiga aprobarea si admiratia camarazilor, ei inventeaza sau isi infloresc faptele. Ei se lauda frecvent ca stiu sa schieze sau sa vorbeasca o limba straina, când, de fapt, acest lucru nu este adevarat. Potrivit lui Goldberg – “La aceasta varsta, copiii isi regleaza foarte fin superego-ul sau constiinta. Prima dovada de minciuna patologica apare in acesti ani, la copiii care au un superego defectuos si considera ca pot “iesi basma curata” din orice.”
La puberi si adolescenti miciuna incepe sa devina mai subtila (si mai densa ca autoaparare), creste in general tendinta spre chiul, intarziere, uitat acasa al temelor sau carnetuluii de note, etc., ceea ce echivaleaza cu cresterea relativa a conduitelor de inselatorie.
Adolescentii testeaza limitele. Ei incearca sa vada cât de mult te pot pacali, iar minciuna face parte din acest test. Adolescentii reactioneaza la consecinte, drept care au nevoie de explicatii logice. In ceea ce priveste evaluarea mintitului, studierea rapoartelor intocmite de profesori si parinti arata ca unul din sase copii minte frecvent. La adulti, una din patru persoane recunoaste ca mintea frecvent când era copil.
La adolescent, obiceiul de a minti indica, dupa Popescu Neveanu – fie o suferinta afectiva, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dezorientare a personalitatii. Alledy noteaza: “copilul care minte fie este nesatisfacut de realitatea înconjuratoare, fie nemultumit de sine însusi.”
Printre cauzele minciunii se mentioneaza mai întâi frica de pedeapsa – care favorizeaza minciuna de aparare – apoi interdictia activitatilor placute (lucide), încercarea de “justificare” a unor indicatori, dorinta de a iesi în relief, lacomia si altele.
Simtind nevoia de a avea prieteni, de a trai în colectiv, copilul si mai ales adolescentul vor descoperi treptat ca sinceritatea înseamna încrederea reciproca si întemeierea pe adevar; apoi sinceritatea înseamna curaj; însasi prietenia si viata de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent sa recunoasca si sa proclame necesitatea sinceritatii si loialitatii în relatiile reciproce.
In ceea ce-i priveste pe adulti, cei mai multi cunosc porunca “Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.” Cu toate acestea, daca e sa fim sinceri trebuie sa recunoastem ca toti am mintit la un moment dat si poate vom mai minti.
In principal, adultii mint din aceleasi motive ca si copiii – sa evite pedeapsa, sa obtina ce doresc sau pentru a-si gasi scuze. Adultii utilizeaza de regula “minciunile albe”, de genul “A fost o cina grozava, draga. Numai ca n-am putut sa mananc mult pentru ca am avut un pranz bogat.” Minciunile albe sunt considerate drept un lubrifiant social care au scopul de a menaja sentimentele celorlalti.
In orice caz, daca dorim ca ceilalti sa aiba incredere in cuvantul nostru, trebuie sa spunem adevarul. Odata ce a fost descoperita o minciuna este greu, daca nu chiar imposibil, sa recastigam increderea pierduta.
Cu toate ca unele minciuni pot fi de ajutor pe termen scurt, de regula, pe termen lung ele conduc la probleme.
In afara de asta, “minciunile albe” pot avea, de asemenea, efecte negative. Multi dintre noi se tem ca ar putea fi respinsi sau ca ar putea rani sentimentele celorlalti. Totusi, daca lauzi intotdeauna ceea ce face altcineva, persoana respectiva va aprecia laudele din ce in ce mai putin sau va fi foarte putin probabil sa incerce o schimbare in ceea ce face. De exemplu, referitor la miciuna despre cina grozava, daca nu iti arati niciodata insatisfactia in ceea ce priveste mâncarea, aceasta nu se va imbunatati niciodata.
Şi astfel minciuna se transformă într-un mod de viaţă perpetuându-se în toate mediile şi la toate nivelurile unei organizaţii.
“Şefu’, o să aveţi o scamă pe umăr!” Ne este atât de familiară această remarcă.
Minciuna devine astfel patologică, fiind fie un simptom al unei tulburări de personalitate, fie o tulburare primitivă, fie psihogenă. Mai rău este atunci când un popor întreg suportă pe propria-i piele, jocul “onirico-mincinos” a unei suite de guvernanţi.


Bibliografie
1. Dumitru Vrabie - “Psihologia educatiei”
2. Emile Planchard – “Pedagogie scolara contemporana”
3. Ursula Schiopu, Emil Verzea – “Psihologia varstelor”
4. David A. Gershaw – “The Normal Lie”