Familia - definiţii, caracteristici, tipuri
Prof.dr.Maria VOINEA
1.1 Cadrul conceptual
Familia este una dintre realităţile sociale cele mai intime nouă. Este, poate, fenomenul social cel mai...familiar. În toate societăţile oamenii întemeiază familii, deşi deseori aceste familii sunt diferite de tipul de familie cu care suntem obişnuiţi în prezent.
Definind mai mult afectiv decât raţional, orice individ ar putea spune ce este o familie, acest lucru fiind posibil datorită faptului că fiecare om a avut de-a face în decursul vieţii sale cu familii, fie că este vorba de familia în care s-a născut, de propria lui familie, sau de cele din comunitatea în care trăieşte.
Familia este unul din cele mai răspândite tipuri de grupuri sociale şi, cu toate acestea, încercarea de a o defini nu este deloc uşoară, ci, dimpotrivă, marea diversitate de tipuri de familie care s-au succedat de-a lungul timpurilor sau care coexistă în societăţile contemporane, impune găsirea unor caracteristici comune.
Din perspectivă sociologică, familia – ca formă specifică de comunitate umană – desemnează “grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de sentimente, aspiraţii şi interese”, apărând astfel ca o realitate socială distinctă, ca un grup natural şi social fundamental, caracteristic tuturor societăţilor, în care se manifestă multiple relaţii, fundamentale fiind cele de căsătorie şi rudenie.
În sens juridic, familia este un grup de persoane, reglementat prin norme legale între care s-au stabilit drepturi şi obligaţii Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi obligaţiile soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii, modul de transmitere a moştenirii etc. Din această perspectivă, familia este un grup formal, reglementat prin legi şi alte acte normative.
Cele două sensuri ale noţiunii de familie, de regulă, se suprapun dar, există în realitate şi situaţii în care nu apare această corespondenţă. De exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, relaţiile în fapt, în sens sociologic încetează, între soţi nemaiexistând comunitate de viaţă şi interese. Cu toate acestea, unele drepturi şi ob1igaţii rămân valabile deci, relaţiile de familie în sens juridic continuă să existe. Ele se referă la administrarea bunurilor comune, menţinerea numelui, întreţinerea copiilor, la creşterea şi educarea lor. Este necesar a se face distincţie între raporturile faptice, sociologice de familie şi raporturile juridice, cu atât mai mult cu cât viaţa demonstrează că oamenii se asociază şi în uniuni consensuale (concubinaje) ale căror consecinţe sunt eludate juridic de cele mai multe ori.
În astfel de situaţii, sensul sociologic al noţiunii de familie este mult mai larg decât sensul juridic. Un exemplu semnificativ îl constituie cuplurile consensuale, considerate de către sociologi familii. Dar, acestea nu se pot încadra în noţiunea de familie definită juridic, pentru că raporturile dintre parteneri nu sunt sancţionate prin căsătorie legală.
Cele două perspective juridică şi sociologică, se completează reciproc în unele situaţii, perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice şi, implicit, la schimbarea reglementărilor legale privind familia.
Sociologul trebuie să cunoască reglementările juridice ale relaţiilor de familie, să ţină cont de ele în studiile sale, dar să pătrundă dincolo de normele juridice pentru a surprinde viaţa de familie în întreaga ei complexitate.
Analizând definiţiile familiei date de autori consacraţi în studiul acesteia, putem stabili caracteristicile sale şi tipurile de relaţii pe care le implică.
George Peter Murdock (1949) definea familia drept grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii.
A. Giddens consideră că familia este “un grup de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor“.
E. Burgess şi H. Locke delimitează în cadrul familiei unitatea de interacţiuni şi intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră, iar A. Berge, prin comparaţie cu personalitatea individuală, defineşte familia ca un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi.
Pentru C. Levi Strauss în “ Les Structures elementaires de la parenté“ (1949), familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soţ şi soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe care-i unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale ( inclusiv drepturi şi interdicţii sexuale).
Relaţiile din cadrul familiei pot fi reduse la următoarele categorii:
· Relaţiile dintre soţi (parteneri) reglementate prin căsătorie sau prin consens;
· Relaţiile dintre părinţi şi copii (dintre ascendenţi şi descendenţi);
· Relaţiile dintre descendenţi (copiii aceluiaşi cuplu);
· Relaţiile de rudenie între membrii cuplului familial şi alte persoane (părinţii din familia de origine, socri, cumnaţi, etc.)
În orice societate familia s-a distins ca grup specific, caracterizat printr-o puternică sudură internă, menţinută datorită forţelor interne. Forţele interne care unesc familia sunt sentimentele puternice şi ataşamentul emoţional al soţilor, precum şi al părinţilor şi copiilor, respectul reciproc, solidaritatea. “ La această coeziune sentimentală se va adăuga o împletire de dependenţe rezultate din funcţiile economice, sociale şi culturale, din îndatoririle faţă de copii, faţă de părinţi“.
Principalul mecanism de construire a familiei este căsătoria, având două aspecte: legal (sancţionarea uniunii conjugale printr-o decizie luată de persoane autorizate şi transcrierea acestei decizii în acte de stare civilă) şi religios (sancţionarea unei uniuni conjugale de către un cleric). În reglementările juridice contemporane, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii, ea are la bază liberul consimţământ al partenerilor, este monogamă (cu excepţia unor ţări islamice), are caracter solemn şi se bazează pe egalitatea în drepturi a soţilor.
miercuri, 1 august 2007
INTELIGENTA EMOTIONALA : ISTORIC, DEFINITII, CONCEPTE
Psiholog, psihoterapeut Gabriela IANCULESCU
In 1920, E.L.Thorndike identifica, pe langa inteligenta academica, un alt fel de inteligenta pe care o defineste ca inteligenta sociala, astfel : "abilitatea de a intelege si lucra cu femei si barbati, baieti si fete - de a te comporta cu intelepciune in relatiile umane".
Intre timp studiile legate de aceasta descoperire s-au inmultit, astfel ca prin anii '80, acest nou tip de inteligenta a fost definit ca "inteligenta sociala" care inseamna abilitatea de a stapani emotiile personale si ale celorlalti, a le diferentia intre ele si a folosi aceste informatii pentru a ghida modul de gandire si actiune. Tot atunci s-a facut o diviziune a acestui concept astfel: inteligenta inter- si intra-personala.
Prin inteligenta interpersonala se intelegea acea abilitatea de a îi intelege pe altii (ce îi motiveaza, cum lucreaza, cum poti coopera mai bine cu ei), iar inteligenta intrapersonala a fost definita ca abilitate indreptata spre propria persoana.
Primul care a utilizat termenul de „inteligenţă emoţională” a fost Wayne Leon Payne, in 1985. Astfel apare si prima definitie : inteligenta emotionala este o abilitate care implică o relaţionare creativă cu stările de teamă, durere şi dorinţă.
Aceste idei au aparut ca urmare a observarii faptului ca anumite persoane aveau rezultate deosebite în practică si reusau mai bine in viata decat altele al caror coeficient intelectual era, fara indoiala, mai mare. Sternberb a realizat astfel de sondaje si concluzia la care a ajuns a fost aceea ca a fi inteligent nu înseamnă să ai inteligenţă academică, ci mai degrabă să ai abilitatea de a înţelege şi de a stabili relaţii cu oamenii. Doar ca această capacitate a fost raportată iniţial la inteligenţa socială.
Psihologul american Daniel Goleman prin publicatia sa din anul 1995 - "Emotional Inteligence: Why It Can Matter More Than IQ" ("Inteligenta emotionala: De ce poate fi mai importanta decat IQ), aduce in actualitate si defineste practic notiunea de inteligenta emotionala.. El o descrie ca pe un amestec de stapânire de sine, motivatie, empatie, gândire libera, tact si diplomatie. Aceste atribute fac persoana respectiva sa aiba o inteligenta emotionala ridicata iar faptul ca ea le detine, o face sa isi poata controla reactiile emotionale in raport cu alte persoane, prin constientizarea factorilor care contribuie la aparitia reactiei respective.
Asadar, inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter şi intra-personale.
Tot Daniel Goleman separa raţionalul de emoţional, afirmând că „de fapt, avem două minţi, una care gândeşte şi una care simte” care interactioneaza . Mintea raţională este „modul de comprehensiune de care suntem cel mai conştienţi: mai proeminent în starea de trezire, operând cu gânduri, capabil să cântărească şi să reflecteze” iar mintea emoţională care este un sistem de cunoaştere „impulsiv şi foarte puternic, chiar dacă uneori ilogic” (D. Goleman, Inteligenţă emoţională, 2001, p. 23). Relatia dintre raţiune - emoţie este evidentiata intr-un sens poziv, în sensul că „cu cât un sentiment este mai intens, cu atât mintea devine mai dominant emoţională – şi deci mai ineficientă din punct de vedere raţional” (D. Goleman, op. cit).
Dezvoltarea inteligentei emotionale (un coeficient emotional ridicat) este , dupa cum am mentionat mai sus, extrem de importanta pentru reusita in viata. Ea permite ca aptitudinile intelectuale si creativitatea să fie puse în valoare. Chiar daca o persoană are suficiente cunoştinţe şi idei inteligente, faptul ca nu îşi cunoaşte emotiile si sentimentele, ca nu reuşeşte să le gestioneze o face sa întâmpine dificultăţi în încercarea de a-şi construi relaţiile cu ceilalţi sau de a-si face o carieră profesională de succes. Persoanele cu un înalt grad de autocunoaştere îşi pot da seama mai repede cum emotiile si sentimentele îi pot afecta atât pe ei cât şi pe cei din jur.
In interiorul acestui concept au fost delimitate cinci elemente: cunoaşterea emoţiilor personale, gestionarea emoţiilor, direcţionarea emoţiilor către scop, empatia si capacitatea de a construi relaţii interpersonale pozitive
Cunoaşterea emoţiilor personale presupune identificarea emotiilor si sentimentelor care se dezvolta in diferite situatii de viata dar şi exprimarea lor coerenta, într-un context dat. Dificultatile de intelegere a acestora, dificultatile intampinate in verbalizarea lor sau neintelegerea celor trannsmise pot fi generatoare de conflicte.
Pentru a le evita este important să putem codifica şi decodifica mesajele transmise, la nivelul verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem şi să înţelegem corect sensul mesajelor.
Legat de cunoasterea emotiilor personale au fost facute numeroase studii.
Incepand cu anul 1950 si pana in 1960 psihiatrii Peter E. Sifneos si John C. Nemiah de la Bath Israel Hospital de la Harvard au observat faptul ca o mare proportie a pacientilor cu tulburari psihosomatice aveau dificultati foarte mari in exprimarea verbala a emotiilor. Acesti pacienti aveau si alte caracteristici comune ca : poastura teapana, concentrarea pe detalii precise si o imaginatie saraca.
In 1972 Sifneos a introdus termenul de alexitimie care se referea la acest grup de caracteristici si a scris despre acesta in doua publicatii : “ The Prevalence of ‘Alexithimic’ Characteristics in Psihosomatic Patients”( publicat in cartea « Topics of Psychosomatic Research » din 1972 si in jurnalul “ Psychotherapy and Emotional Psychosomatics ” in 1973) si cartea sa « Short- Term Psychotherapy and Emotional Crisis ».
Termenul provine din grecescul “a” (prefix care defineste lipsa a ceva), “lexis” (vorbire, cuvant) si “thimos”(emotii) si poate fi tradus adliteram ca “ o lipsa a cuvintelor despre sentimente” (a lacke of words for feeling).
Dar pentru o definire exacta putem spune ca alexitimia se refera la o abilitate limitata de a recunoaste propriile emotii si de a le exprima verbal.
Conceptul a fost indelung studiat la dulti iar rezultatele au condus la identificarea a trei factori de baza in alexitimie :
Ø Dificultatea in identificarea emotiilor
Ø Dificultatea descrierii emotiilor
Ø Gandirea orientata spre exterior
Acest termen nu a fost suficient de bine popularizat si din acest motiv multi medici , psihiatri sau psihologi stiu foarte putin sau deloc despre alexitime. Subaprecierea fenomenului este argumentata de faptul ca are o definire saracaciosa, putin utilizata in psihiatrie. Din aceasta cauza se fac numeroase confuzii in intelegerea termenului, alexitimia fiind de multe ori confundata cu tulburari care implica lipsa emotiilor sau lipsa exprimarii emotiilor.
Alexitimia nu trebuie comfundata cu : sociopatia(lipsa interesului pentru ceilalti), stoicismul (rezistanta delibarata la impulsurile emotionale), apatia (lipsa reactivitatii emotionale), reprimarea emotionala (negarea subconstienta dar motivata a emotiilor). De asemenea, eu nu trebuie confundata cu salba capacitate a barbatilor de a-si exprima verbal emotiile.
In 1920, E.L.Thorndike identifica, pe langa inteligenta academica, un alt fel de inteligenta pe care o defineste ca inteligenta sociala, astfel : "abilitatea de a intelege si lucra cu femei si barbati, baieti si fete - de a te comporta cu intelepciune in relatiile umane".
Intre timp studiile legate de aceasta descoperire s-au inmultit, astfel ca prin anii '80, acest nou tip de inteligenta a fost definit ca "inteligenta sociala" care inseamna abilitatea de a stapani emotiile personale si ale celorlalti, a le diferentia intre ele si a folosi aceste informatii pentru a ghida modul de gandire si actiune. Tot atunci s-a facut o diviziune a acestui concept astfel: inteligenta inter- si intra-personala.
Prin inteligenta interpersonala se intelegea acea abilitatea de a îi intelege pe altii (ce îi motiveaza, cum lucreaza, cum poti coopera mai bine cu ei), iar inteligenta intrapersonala a fost definita ca abilitate indreptata spre propria persoana.
Primul care a utilizat termenul de „inteligenţă emoţională” a fost Wayne Leon Payne, in 1985. Astfel apare si prima definitie : inteligenta emotionala este o abilitate care implică o relaţionare creativă cu stările de teamă, durere şi dorinţă.
Aceste idei au aparut ca urmare a observarii faptului ca anumite persoane aveau rezultate deosebite în practică si reusau mai bine in viata decat altele al caror coeficient intelectual era, fara indoiala, mai mare. Sternberb a realizat astfel de sondaje si concluzia la care a ajuns a fost aceea ca a fi inteligent nu înseamnă să ai inteligenţă academică, ci mai degrabă să ai abilitatea de a înţelege şi de a stabili relaţii cu oamenii. Doar ca această capacitate a fost raportată iniţial la inteligenţa socială.
Psihologul american Daniel Goleman prin publicatia sa din anul 1995 - "Emotional Inteligence: Why It Can Matter More Than IQ" ("Inteligenta emotionala: De ce poate fi mai importanta decat IQ), aduce in actualitate si defineste practic notiunea de inteligenta emotionala.. El o descrie ca pe un amestec de stapânire de sine, motivatie, empatie, gândire libera, tact si diplomatie. Aceste atribute fac persoana respectiva sa aiba o inteligenta emotionala ridicata iar faptul ca ea le detine, o face sa isi poata controla reactiile emotionale in raport cu alte persoane, prin constientizarea factorilor care contribuie la aparitia reactiei respective.
Asadar, inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter şi intra-personale.
Tot Daniel Goleman separa raţionalul de emoţional, afirmând că „de fapt, avem două minţi, una care gândeşte şi una care simte” care interactioneaza . Mintea raţională este „modul de comprehensiune de care suntem cel mai conştienţi: mai proeminent în starea de trezire, operând cu gânduri, capabil să cântărească şi să reflecteze” iar mintea emoţională care este un sistem de cunoaştere „impulsiv şi foarte puternic, chiar dacă uneori ilogic” (D. Goleman, Inteligenţă emoţională, 2001, p. 23). Relatia dintre raţiune - emoţie este evidentiata intr-un sens poziv, în sensul că „cu cât un sentiment este mai intens, cu atât mintea devine mai dominant emoţională – şi deci mai ineficientă din punct de vedere raţional” (D. Goleman, op. cit).
Dezvoltarea inteligentei emotionale (un coeficient emotional ridicat) este , dupa cum am mentionat mai sus, extrem de importanta pentru reusita in viata. Ea permite ca aptitudinile intelectuale si creativitatea să fie puse în valoare. Chiar daca o persoană are suficiente cunoştinţe şi idei inteligente, faptul ca nu îşi cunoaşte emotiile si sentimentele, ca nu reuşeşte să le gestioneze o face sa întâmpine dificultăţi în încercarea de a-şi construi relaţiile cu ceilalţi sau de a-si face o carieră profesională de succes. Persoanele cu un înalt grad de autocunoaştere îşi pot da seama mai repede cum emotiile si sentimentele îi pot afecta atât pe ei cât şi pe cei din jur.
In interiorul acestui concept au fost delimitate cinci elemente: cunoaşterea emoţiilor personale, gestionarea emoţiilor, direcţionarea emoţiilor către scop, empatia si capacitatea de a construi relaţii interpersonale pozitive
Cunoaşterea emoţiilor personale presupune identificarea emotiilor si sentimentelor care se dezvolta in diferite situatii de viata dar şi exprimarea lor coerenta, într-un context dat. Dificultatile de intelegere a acestora, dificultatile intampinate in verbalizarea lor sau neintelegerea celor trannsmise pot fi generatoare de conflicte.
Pentru a le evita este important să putem codifica şi decodifica mesajele transmise, la nivelul verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem şi să înţelegem corect sensul mesajelor.
Legat de cunoasterea emotiilor personale au fost facute numeroase studii.
Incepand cu anul 1950 si pana in 1960 psihiatrii Peter E. Sifneos si John C. Nemiah de la Bath Israel Hospital de la Harvard au observat faptul ca o mare proportie a pacientilor cu tulburari psihosomatice aveau dificultati foarte mari in exprimarea verbala a emotiilor. Acesti pacienti aveau si alte caracteristici comune ca : poastura teapana, concentrarea pe detalii precise si o imaginatie saraca.
In 1972 Sifneos a introdus termenul de alexitimie care se referea la acest grup de caracteristici si a scris despre acesta in doua publicatii : “ The Prevalence of ‘Alexithimic’ Characteristics in Psihosomatic Patients”( publicat in cartea « Topics of Psychosomatic Research » din 1972 si in jurnalul “ Psychotherapy and Emotional Psychosomatics ” in 1973) si cartea sa « Short- Term Psychotherapy and Emotional Crisis ».
Termenul provine din grecescul “a” (prefix care defineste lipsa a ceva), “lexis” (vorbire, cuvant) si “thimos”(emotii) si poate fi tradus adliteram ca “ o lipsa a cuvintelor despre sentimente” (a lacke of words for feeling).
Dar pentru o definire exacta putem spune ca alexitimia se refera la o abilitate limitata de a recunoaste propriile emotii si de a le exprima verbal.
Conceptul a fost indelung studiat la dulti iar rezultatele au condus la identificarea a trei factori de baza in alexitimie :
Ø Dificultatea in identificarea emotiilor
Ø Dificultatea descrierii emotiilor
Ø Gandirea orientata spre exterior
Acest termen nu a fost suficient de bine popularizat si din acest motiv multi medici , psihiatri sau psihologi stiu foarte putin sau deloc despre alexitime. Subaprecierea fenomenului este argumentata de faptul ca are o definire saracaciosa, putin utilizata in psihiatrie. Din aceasta cauza se fac numeroase confuzii in intelegerea termenului, alexitimia fiind de multe ori confundata cu tulburari care implica lipsa emotiilor sau lipsa exprimarii emotiilor.
Alexitimia nu trebuie comfundata cu : sociopatia(lipsa interesului pentru ceilalti), stoicismul (rezistanta delibarata la impulsurile emotionale), apatia (lipsa reactivitatii emotionale), reprimarea emotionala (negarea subconstienta dar motivata a emotiilor). De asemenea, eu nu trebuie confundata cu salba capacitate a barbatilor de a-si exprima verbal emotiile.
PSIHANALIZA COPILULUI SI ADOLESCENTULUI - Melanie Klein
psih. Gabriela IANCULESCU
psih. Eusebiu TIHAN
Melanie Klein s-a nascut la Viena in 1882 . Este considerata una dintre cele mai mari specialiste in psihanaliza copiilor. Spirit creator, M.Klein a adus contributii remarcabile atat in teoria cat si in tehnica psihanalitica. Multi autori, considera opera sa drept cea mai originala dezvoltare psihanalitica de dupa Freud. Lucrarea “Iubire , vinovatie si reparatie “ a aparut in 1837 , fiind inclusa alaturi de alte lucrari in volumul cu acelasi titlu .
M.Klein porneste in demersul sau teoretic de la relatia copilului mic cu propria-i mama care reprezinta pentru el cel dintai obiect al iubirii si urii . Bebelusul isi iubeste mama atunci cand ea ii satisface nevoia de hrana , iar atunci cand este flamand si dorintele sale nu sunt satisfacute sau cand simte dureri corporale si disconfort el devine dominat de impulsurile de a distruge chir persoana care este obiectul dorintelor sale . Mijlocul de alinare a starilor de foame , ura , tensiune si frica este chiar satifacerea dorintelor sale . Copilul va incepe sa raspunda satisfactiei oferita de mama si grijii acesteia , dezvoltand sentimente de iubire fata de ea ca persoana . Dar , totodata , aceasta iubire este tulburata de impulsurile destructive ale sugarului . Iubirea si ura se afla in permanent conflict in mintea copilului si acest fapt va persista intr-o anumita masura de-a lungul intregii sale vieti . Impulsurile si sentimentele copilului sunt insotite de o activitate mentala , fantasmatica numita de Melanie Klein drept “gandire imaginativa” ( Klein M. , 1994 , pag. 300) . Spre exemplu, atunci cand bebelusul doreste sanul mamei si aceasta nu este prezenta, isi poate imagina ca il are , adica isi poate imagina satisfactia pe care acesta i-o provoaca . Exista, in fiecare dintre noi , o interactiune constanta intre iubire si ura . Chiar si la persoanele a caror capacitate de a iubi este foarte dezvoltata , agresivitatea si ura sunt prezente , dar acestea vor fi folosite in moduri constructive , sublimate . Sentimentul inconstient de vinovatie isi are originea in timpul primei copilarii cand distrugerea fantasmatica a persoanei iubite se datora nesatisfacerii dorintelor copilului .
Asadar in mintea copilului mic se impletesc sentimente de ura si iubire si ca exista o gandire imaginativa a acestuia , el fiind capabil sa-si inchipuie satifacerea sa sau distrugerea altcuiva pe plan fantasmatic .
Paralel cu impulsurile destructive exista , atat la copil cat si la adult, tendinta de a ajuta , de a face sacrificii pentru persoanele iubite care, in fantasma , au fost ranite sau distruse . Imboldul de a-i face pe oameni fericiti se leaga de un puternic sentiment de responsabilitate si de grija pentru ei .
O relatie satisfacatoare de iubire dintre un barbat si o femeie implica un atasament profund , capacitate de sacrificiu reciproc, impartasirea suferintei si a bucuriei , a intereselor si a satisfactiei sexuale deopotriva . Relatiile initiale ale barbatului si ale femeii cu parintii fiecaruia dintre ei si fantasmele aparute in primii ani de viata , au o mare importanta in viata adulta si in relatiile de cuplu. Astfel , daca femeia are o atitudine materna fata de barbat , ea satisface dorintele timpurii pe care acesta le-a avut fata de propria mama . Daca femeia are o viata emotionala puternic dezvoltata , pe langa sentimentele materne , ea va avea si ceva din atitudinea fetei fata de tatal ei si unele din caracteristicile acestei vechi relatii vor patrunde in relatia cu partenerul sau : de pilda , ea va avea incredere si admiratie fata de partener , iar el va fi pentru ea un fel de tata protector . Aceste sentimente vor sta la baza unei relatii in care dorintele si nevoile femeii ca persoana adulta pot fi satisfacute pe deplin. Intr-o relatie adevarata de iubire , fantasmele destructive pe care fiecare dintre parteneri le-au avut in copilarie fata de parinti , vor slabi in forta . Dar ele nu dispar in totalitate si vor conduce la o stimulare a fantasmelor restauratoare , de reparatie a distrugerilor fantasmate din copilarie .
Satisfactia sexuala ofera nu numai placere ci si o senzatie de reasigurare si un sprijin impotriva sentimentelor de vinovatie rezultate din dorintele sadice timpurii . Datoritasatisfactiei pe care cei doi parteneri o incearca , nemultumirile si ura fata de parinti vor incepe sa se diminueze , astfel incat barbatul se va simti oarecum egalul tatalui sau , iar femeia egala mamei sale , aceste sentimente fiind dovada maturizarii lor . “ O fericita relatie a adultilor poate sa insemne o recreare a situatiei familiale timpurii. ” ( Klein M. , 1994 , pag.307 ).
In alegerea partenerului erotic exista profunde motive inconstiente care fac ca doua persoane anumite sa fie atractive din punct de vedere sexual si satisfacatoare una fata de cealalta . Astfel , sentimentele unui barbat fata de o femeie sunt intotdeauna influentate de atasamentul lui timpuriu fata de mama . Acest atasament va fi mai mult sau mai putin inconstient si foarte mascat in privinta manifestarilor sale . Un barbat isi poate alege ca partenera erotica o femeie care poseda caracteristici opuse celor ale mamei lui , dar asta numai in aparenta , intrucat vocea sau unele caracteristici ale personalitatii ei vor fi in concordanta cu impresiile lui despre mama . Sau , in dorinta de a se elibera de un atasament prea profund pentru mama isi va alege o partenera care sa se afle in contrast absolut cu aceasta .
Foarte adesea , pe parcursul dezvoltarii , alte persoane ( sora , verisoara , doica, matusa , etc. ) vor lua locul mamei in fantasmele sexuale si in sentimentul de iubire a barbatului . Prin influentele acestor persoane , barbatul va cauta o femeie prin care sa redescopere relatia sa timpurie .
La fel se intampla si in cazul femeii . Impresiile ei despre tata , sentimentele fata de el , pot juca un rol predominant in alegerea parenerului erotic . Deasemenea , daca obiectul fantasmelor sale sexuale va fi fost altcineva decat tatal ( frate , var , coleg ,etc. ) ea va cauta un partener care sa corespunda imaginii acelui altcuiva .
Desi relatiile de iubire din viata adulta se bazeaza pe situatii emotionale timpurii in legatura cu parintii , fratii si surorile , noile relatii nu sunt doar in mod necesar doar repetitii ale situatiilor de familie timpurii . Amintirile , sentimentele si fantasmele inconstiente intra in noua relatie de iubire in moduri foarte mascate . Dar , pe langa influentele timpurii , exista multi alti factori care actioneaza in relatia de iubire . Relatiile normale ale adultilor contin intotdeauna elemente noi care deriva din situatia actuala .
Melanie Klein s-a nascut la Viena in 1882 . Este considerata una dintre cele mai mari specialiste in psihanaliza copiilor. Spirit creator, M.Klein a adus contributii remarcabile atat in teoria cat si in tehnica psihanalitica. Multi autori, considera opera sa drept cea mai originala dezvoltare psihanalitica de dupa Freud. Lucrarea “Iubire , vinovatie si reparatie “ a aparut in 1837 , fiind inclusa alaturi de alte lucrari in volumul cu acelasi titlu .
M.Klein porneste in demersul sau teoretic de la relatia copilului mic cu propria-i mama care reprezinta pentru el cel dintai obiect al iubirii si urii . Bebelusul isi iubeste mama atunci cand ea ii satisface nevoia de hrana , iar atunci cand este flamand si dorintele sale nu sunt satisfacute sau cand simte dureri corporale si disconfort el devine dominat de impulsurile de a distruge chir persoana care este obiectul dorintelor sale . Mijlocul de alinare a starilor de foame , ura , tensiune si frica este chiar satifacerea dorintelor sale . Copilul va incepe sa raspunda satisfactiei oferita de mama si grijii acesteia , dezvoltand sentimente de iubire fata de ea ca persoana . Dar , totodata , aceasta iubire este tulburata de impulsurile destructive ale sugarului . Iubirea si ura se afla in permanent conflict in mintea copilului si acest fapt va persista intr-o anumita masura de-a lungul intregii sale vieti . Impulsurile si sentimentele copilului sunt insotite de o activitate mentala , fantasmatica numita de Melanie Klein drept “gandire imaginativa” ( Klein M. , 1994 , pag. 300) . Spre exemplu, atunci cand bebelusul doreste sanul mamei si aceasta nu este prezenta, isi poate imagina ca il are , adica isi poate imagina satisfactia pe care acesta i-o provoaca . Exista, in fiecare dintre noi , o interactiune constanta intre iubire si ura . Chiar si la persoanele a caror capacitate de a iubi este foarte dezvoltata , agresivitatea si ura sunt prezente , dar acestea vor fi folosite in moduri constructive , sublimate . Sentimentul inconstient de vinovatie isi are originea in timpul primei copilarii cand distrugerea fantasmatica a persoanei iubite se datora nesatisfacerii dorintelor copilului .
Asadar in mintea copilului mic se impletesc sentimente de ura si iubire si ca exista o gandire imaginativa a acestuia , el fiind capabil sa-si inchipuie satifacerea sa sau distrugerea altcuiva pe plan fantasmatic .
Paralel cu impulsurile destructive exista , atat la copil cat si la adult, tendinta de a ajuta , de a face sacrificii pentru persoanele iubite care, in fantasma , au fost ranite sau distruse . Imboldul de a-i face pe oameni fericiti se leaga de un puternic sentiment de responsabilitate si de grija pentru ei .
O relatie satisfacatoare de iubire dintre un barbat si o femeie implica un atasament profund , capacitate de sacrificiu reciproc, impartasirea suferintei si a bucuriei , a intereselor si a satisfactiei sexuale deopotriva . Relatiile initiale ale barbatului si ale femeii cu parintii fiecaruia dintre ei si fantasmele aparute in primii ani de viata , au o mare importanta in viata adulta si in relatiile de cuplu. Astfel , daca femeia are o atitudine materna fata de barbat , ea satisface dorintele timpurii pe care acesta le-a avut fata de propria mama . Daca femeia are o viata emotionala puternic dezvoltata , pe langa sentimentele materne , ea va avea si ceva din atitudinea fetei fata de tatal ei si unele din caracteristicile acestei vechi relatii vor patrunde in relatia cu partenerul sau : de pilda , ea va avea incredere si admiratie fata de partener , iar el va fi pentru ea un fel de tata protector . Aceste sentimente vor sta la baza unei relatii in care dorintele si nevoile femeii ca persoana adulta pot fi satisfacute pe deplin. Intr-o relatie adevarata de iubire , fantasmele destructive pe care fiecare dintre parteneri le-au avut in copilarie fata de parinti , vor slabi in forta . Dar ele nu dispar in totalitate si vor conduce la o stimulare a fantasmelor restauratoare , de reparatie a distrugerilor fantasmate din copilarie .
Satisfactia sexuala ofera nu numai placere ci si o senzatie de reasigurare si un sprijin impotriva sentimentelor de vinovatie rezultate din dorintele sadice timpurii . Datoritasatisfactiei pe care cei doi parteneri o incearca , nemultumirile si ura fata de parinti vor incepe sa se diminueze , astfel incat barbatul se va simti oarecum egalul tatalui sau , iar femeia egala mamei sale , aceste sentimente fiind dovada maturizarii lor . “ O fericita relatie a adultilor poate sa insemne o recreare a situatiei familiale timpurii. ” ( Klein M. , 1994 , pag.307 ).
In alegerea partenerului erotic exista profunde motive inconstiente care fac ca doua persoane anumite sa fie atractive din punct de vedere sexual si satisfacatoare una fata de cealalta . Astfel , sentimentele unui barbat fata de o femeie sunt intotdeauna influentate de atasamentul lui timpuriu fata de mama . Acest atasament va fi mai mult sau mai putin inconstient si foarte mascat in privinta manifestarilor sale . Un barbat isi poate alege ca partenera erotica o femeie care poseda caracteristici opuse celor ale mamei lui , dar asta numai in aparenta , intrucat vocea sau unele caracteristici ale personalitatii ei vor fi in concordanta cu impresiile lui despre mama . Sau , in dorinta de a se elibera de un atasament prea profund pentru mama isi va alege o partenera care sa se afle in contrast absolut cu aceasta .
Foarte adesea , pe parcursul dezvoltarii , alte persoane ( sora , verisoara , doica, matusa , etc. ) vor lua locul mamei in fantasmele sexuale si in sentimentul de iubire a barbatului . Prin influentele acestor persoane , barbatul va cauta o femeie prin care sa redescopere relatia sa timpurie .
La fel se intampla si in cazul femeii . Impresiile ei despre tata , sentimentele fata de el , pot juca un rol predominant in alegerea parenerului erotic . Deasemenea , daca obiectul fantasmelor sale sexuale va fi fost altcineva decat tatal ( frate , var , coleg ,etc. ) ea va cauta un partener care sa corespunda imaginii acelui altcuiva .
Desi relatiile de iubire din viata adulta se bazeaza pe situatii emotionale timpurii in legatura cu parintii , fratii si surorile , noile relatii nu sunt doar in mod necesar doar repetitii ale situatiilor de familie timpurii . Amintirile , sentimentele si fantasmele inconstiente intra in noua relatie de iubire in moduri foarte mascate . Dar , pe langa influentele timpurii , exista multi alti factori care actioneaza in relatia de iubire . Relatiile normale ale adultilor contin intotdeauna elemente noi care deriva din situatia actuala .
MAREA TAINĂ A APOSTOLULUI IOAN
- OBIECTELE CORTULUI LEGĂMÂNTULUI –
Revenim cu o apreciere anterioară:
„Am toată admiraţia pentru acei ce caută să găsească chivotul legământului …”, dar, nu înţeleg de ce caută în locuri în care nu există?!
De ce afirmăm acest lucru. Simplu!. Deoarece apostolul IOAN ne-a lăsat prin fascinantul text al APOCALIPSEI marea taină a locurilor unde erau la vremea sa (cca.100 e.n.) obiectele principale ale Cortului Legământului. Să demonstrăm în continuare această afirmaţie. Din analiza structurală a textului găsim în 1.20:
„Taina (secretul – n.a.) celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur;
- cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, şi
- cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici)”
În capitolul 2 găsim textul scrisorilor către „îngerii” celor şapte Biserici:
EFES, SMIRNA, PERGAM, TIATIRA, SARDES, FILADELFIA, LAODICEA.
Analiza structurală a acestor scrisori, şi unele consultaţii, mi-a permis să realizez un tabel axat pe principalele idei, astfel (v. tabel 1):
Revenim cu o apreciere anterioară:
„Am toată admiraţia pentru acei ce caută să găsească chivotul legământului …”, dar, nu înţeleg de ce caută în locuri în care nu există?!
De ce afirmăm acest lucru. Simplu!. Deoarece apostolul IOAN ne-a lăsat prin fascinantul text al APOCALIPSEI marea taină a locurilor unde erau la vremea sa (cca.100 e.n.) obiectele principale ale Cortului Legământului. Să demonstrăm în continuare această afirmaţie. Din analiza structurală a textului găsim în 1.20:
„Taina (secretul – n.a.) celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur;
- cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, şi
- cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici)”
În capitolul 2 găsim textul scrisorilor către „îngerii” celor şapte Biserici:
EFES, SMIRNA, PERGAM, TIATIRA, SARDES, FILADELFIA, LAODICEA.
Analiza structurală a acestor scrisori, şi unele consultaţii, mi-a permis să realizez un tabel axat pe principalele idei, astfel (v. tabel 1):
Fiecare scrisoare se încheie cu textul:
„Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.
Şi acum, surpriza (dacă avem urechi care ascultă!?):
Taina descrisă de Apostolul IOAN este următoarea:
„Fiecare BISERICĂ deţine un anumit obiect din Cortul legământului”
Analiza conţinutului semantic al elementelor prezentate în tabelul 1 ne conduce la determinarea tainei descrise de Apostolul IOAN, astfel (v. tabel 2):
„Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.
Şi acum, surpriza (dacă avem urechi care ascultă!?):
Taina descrisă de Apostolul IOAN este următoarea:
„Fiecare BISERICĂ deţine un anumit obiect din Cortul legământului”
Analiza conţinutului semantic al elementelor prezentate în tabelul 1 ne conduce la determinarea tainei descrise de Apostolul IOAN, astfel (v. tabel 2):
În final aş dori să încheiem cu următorul raţionament:
Dacă îngerii (personalul bisericesc – n.a.) celor şapte Biserici au luat cunoştinţă de Apocalipsa lui Ioan atunci, dacă au crezut în Dumnezeu, ar fi trebuit să respecte taina transmisă şi să o păzească pentru timpul când va fi descoperită, altfel se va aplica blestemul lui Ioan:
„Mărturisirea oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta, că dacă va adăuga ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele acestei proorociri, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cartea sfântă, scrise în cartea aceasta”.
Pe baza acestui raţionament putem presupune că obiectele pe care am vrea să le găsim ar trebui căutate în cele şapte Biserici, dacă „îngerii” acestora au păstrat taina.
Dacă îngerii (personalul bisericesc – n.a.) celor şapte Biserici au luat cunoştinţă de Apocalipsa lui Ioan atunci, dacă au crezut în Dumnezeu, ar fi trebuit să respecte taina transmisă şi să o păzească pentru timpul când va fi descoperită, altfel se va aplica blestemul lui Ioan:
„Mărturisirea oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta, că dacă va adăuga ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele acestei proorociri, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cartea sfântă, scrise în cartea aceasta”.
Pe baza acestui raţionament putem presupune că obiectele pe care am vrea să le găsim ar trebui căutate în cele şapte Biserici, dacă „îngerii” acestora au păstrat taina.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)