TIBETUL SI EXERCITIILE PSIHO-FIZICE

Tibetul, "tara credintei" cum o denumesc locuitorii ei, sau a "zapezilor" pentru straini, este de fapt o tara necunoscuta pentru noi. Multe lucruri au contribuit la aceasta: izolarea geografica, înaltimile inospitaliere, ermetismul religios, ostilitatea locuitorilor fata destraini, limba neînteleasa etc.
Tibetul în sensul istoric de tara este mai greu de definit fiind o regiune mereu disputata si ocupata de vecinii sai puternici ce o considera ca o provincie a lor, pe care însa nu au reusit însa sa o cucereasca niciodata cu adevarat, asa cum se întâmpla acum cu china. Geografic delimitarile par mai clare. Ea împarte cu vecinii sai nepalezi "acoperisul lumii" Himalaya si se întinde pe podisul Tibet. Simplul fapt de a trai pe aceste meleaguri, în aerul rarefiat, geruri puternice, distante uriase de strabatut pe drumuri accidentate de munte, hrana saraca si greu de procurat, reprezinta dovada unei vitalitati si rezistente deosebite. Dar acesti oameni ai podisurilor înalte s-au adaptat conditiilor vitrege nu numai fizic, ci si printr-o cultura originala din care avem de învatat multe lucruri. Este unul din cele mai importante leagane de întelepciune si experimente spirituale ale omenirii, unde yogini, calugari, asceti, ne dezvaluie puterile uriase ce salasuiesc în om. Pe ansamblu pâna la un punct am putea face o paralela cu Japonia, o insula izolata în mijlocul marii care a asimilat si prelucrat original culturi diferite încorporându-le în traditiile spirituale si materiale si Tibet, o "insula" în mijlocul muntilor, care a facut acelasi lucru, dar cu o orientare mai pronuntata spre tehnicile spirituale. Şi la unii si la altii, China în special prin cultura si India prin religie, sunt sursele principale de inspiratie.
Medicina tibetana este considerata printre cele mai vechi din lume, alaturi de cea chineza, iraniana, greaca si indiana. Având elemente oarecum asemanatoare cu medicina zonelor vecine (chineză si indiană) prin specificul locurilor si culturii a dezvoltat cu precadere "medicina ierburilor" si "medicina mistica".
Boala se datorează nu numai unor cauze naturale, frig, intoxicatii, accidente etc., ci şi în mare masura si demonilor. Fortele malefice trebuie alungate si de aici rezulta importanta deosebita ce se acorda nu numai doctorilor lamaisti, ci si diferitilor vrajitori si asceti.
Putem spune totusi ca la baza acestei medicine sta profilaxia si tehnicile de crestere a rezistentei la frig, foame, oboseala, conditie indispensabila supravietuirii.
Rezultatele obtinute în acest sens de practica tibetana religioasa, magica sau laica, par uneori miraculoase, performantele acesteia fiind greu de evaluat uneori dupa criteriile noastre obiectiv materialiste. Nu este de nici o mirare sa vezi sihastrii yogini si asceti, traind la 5-6000 de metri altitudine fara foc, uscându-şi rufele spălate chiar cu căldura propriului lor corp, umblând într-o îmbracaminte sumara, altii chiar goi, respirând cu usurinta în aerul rarefiat, mâncând foarte putin si totusi pastrându-si sanatatea si vigoarea.
Cum am putea explica acest lucru ?
In primul rând printr-o viguroasa selectie naturala. Traind de mii de ani în aceste conditii vitrege, s-au adaptat si au supravietuit, desigur cei mai rezistenti si din aceasta cauza este usor sa gasesti elemente supradotate în diferite domenii, care supuse unei pregatiri sistematice pe parcursul anilor sa devina adevarati "campioni".
Medicina, religia, filosofia, jocurile si sporturile au pus accent deosebit pe acele tehnici care permit adaptarea la specificul zonei.
Intervine în buna masura si criteriul social de apreciere si confirmare a valorii. Daca grecii antici sau occidentali moderni fac dintr-un campion olimpic la alergare, aruncare sau box un erou national sau un idol international, în tibet de aceste onoruri se bucura calugarul alergator lung-gom-pas, care reuseste sa fuga saptamâni în sir strabatând distante uriase pe munti pentru a aduna demonii mortii, sau calugarul Tumo care reuseste în ritualurile de initiere sa usuce camasi ude în apa rece a unui râu de munte, pe o noapte geroasa, la mare altitudine, singurul uscator fiind trupul sau gol.
Sa nu uitam de asemenea ca multe "performante" pleaca din concept, credinta si stapânirea psihicului.
Sa luam câtiva factori fundamentali de risc pentru sanatate, asa cum sunt considerati de medicina occidentala: sedentarismul, izolarea, lipsa de comunicare etc. Si sa vedem daca în cazul unui ascet tibetan pot avea aceleasi efecte. Vom cita în acest sens cuvintele Alexandrei David Neel, una din cele mai bune cunoscatoare ale lumii tibetane: "ideea curenta în veste este ca un om nu-si poate mentine recluziunea sau solitudinea absoluta un timp prea îndelungat. Se considera ca astfel de privatiuni determina zdruncinarea creierului, putând duce în final la tâmpenie si nebunie. Probabil ca acesta este adevarul în legatura cu indivizii la care a fost studiat felul izolarii, paznici de faruri, exploratori pierduti în regiuni nelocuite, prizonieri tinuti închisi. Dar asemenea observatii nu sunt valabile si în cazul pustnicilor tibetani. Acestia, dupa 10 sau 20 de ani de izolare (tsam-khong) sunt departe de a fi nesanatosi. Se poate discuta despre teoriile pe care acestia le-au conceput în timpul meditatiilor, dar nu poate fi pusa la îndoiala sanatatea lor... Inainte de a merge în singuratate ei acumuleaza în minte un stoc de idei care le va tine companie. Mai mult, ei nu vor fi inactivi în timpul izolarii, oricât va dura ea. Zilele le sunt ocupate cu exercitii metodice de antrenament spiritual, cercetarea datelor înalte sau meditatii pe probleme filosofice".
Vom descrie câteva exercitii psiho-fizice preluate de la aceasta autoare, care de fapt nu a fost o simpla observatoare sau cercetatoare, ci o practicanta ce a trait zeci de ani în Tibet, obtinând chiar înaltul titlu de "lama".
Vom începe cu cele de formare ale alergatorilor lung-gom-pas.
Undeva pe podisurile tibetane niste calugari alearga cu viteze de neatins pentru orice performer modern, pe distante de sute de kilometri. Ceea ce pare incredibil este ca se antreneaza "stând". Autoarea spune ca tibetanii includ în termenul lung-gom un mare numar de practici care combina concentrarea mentala cu diferite miscari respiratorii pentru a obtine rezultate deosebite de natura fizica sau mentala. In mod special termenul este folosit pentru un tip de antrenament care se spune ca ar dezvolta o neobisnuita agerime, dar mai ales ca le ofera adeptilor posibilitatea de a efectua marsuri extraordinar de lungi la viteze înalte. Milarepa, un întelept legendar atribuie aceste performante controlului aerului intern. Ei pot astfel sa marsaluiasca sau sa alerge fara sa se opreasca multe zile si nopti si asta la altitudini de 6000 metri. Desigur ca acesti lung-gom-pas sunt extrem de putini, dar un mare numar de calugari practica diferite feluri de exercitii de acest gen.
Inceputurile acestor practici se pierd în legenda. Eroii sunt doi lama proeminenti, Yung-ton Dorje Pal, nascut prin anul 1284 si Buston nascut prin anul 1288. Primul era un mare magician si s-a hotarât sa faca un ritual solemn pentru a-l pedepsi pe zeul mortii si a-l împiedica sa mai faca victime timp de 12 ani. Dar acest zeu mai avea ajutoare în nenumarati demoni ce trebuiau si ei adunati din diferitele locuri unde se aflau si supusi ritualului. Sarcina îi revenea unui alt alergator. Calugarul care aspira sa joace acest rol urmeaza un antrenament preliminar la o mânăstire specializata. Se spune ca antrenamentul consta în exercitii de respiratie practicate în stricta izolare în întuneric, durând 3 ani si 3 luni. Unul din exercitiile de baza ce se bucura de trecere printre ascetii tibetani este urmatorul: practicantul sta cu picioarele încrucisate, pe o perna mare si joasa, inspira adânc si prelung de parca ar vrea sa-si umple tot corpul cu aer. Apoi, tinându-si respiratia sare cu picioarele astfel încrucisate fara sa se ajute de mâini si cade înapoi pe perna, ramânând în aceeasi pozitie. Repeta acest exercitiu de un numar de ori în cadrul fiecarei sedinte. Unii lama reusesc sa sara foarte sus în acest fel. Sunt si femei care se antreneaza de aceasta maniera. Potrivit tibetanilor, corpul celor care exerseaza ani de zile prin aceasta metoda devin excesiv de usoare, aproape fara greutate, tinzând spre levitatie. Acest antrenament se aplica în special în manastirea Shalu. În alte parti se utilizeaza si alte metode aparent mai rationale, inclusiv marsuri si alergari lungi.
Calugarul ales (mahektong) porneste în alergare sa viziteze mânăstirile tibetane timp de 14 zile si nopti, se întoarce si porneste iar pentru o luna, dupa care poate începe ritualul. Este greu de înteles, remarca cercetatoarea, care asa cum am amintit a trait zeci de ani printre calugarii tibetani, cum un antrenament care constrânge omul la nemiscare timp de ani de zile poate duce la dobândirea unei asemenea rezistente. Ea subliniaza ca lung-gom nu urmareste pregatirea elevilor prin întarirea muschilor, ci prin dezvoltarea starilor psihice. Şi totusi descifrarea în profunzime a mecanismelor acestor exercitii psiho-fizice ne poate da o serie de lamuriri. O parte, prin însasi starea de antrenament care depinde în mare masura de memoria musculara, adica de urma pe care un stimul a imprimat-o pe cortex. Ori, se pare ca acesti practicanti, oameni rezistenti si pregatiti natural au gasit metoda de a prelungi aceasta memorie timp îndelungat. Alt fapt este acela ca întretinerea căilor de activare a muschilor si mecanismelor energetice nu depinde în exclusivitate numai de efectuarea unor miscari, ci si de reprezentarea mentala a acestora, care duce la declansarea anumitor mecanisme. Aşadar, acesti calugari alearga "mental". La toate acestea se poate adauga însasi explicatia calugarilor tibetani privind controlul "aerului intern". Deci, desi aparent stăm, informatia si energia se antreneaza prin procese si procedee de antrenament psiho-fizic. Poate că stapânirea si cunoasterea acestor tehnici ne vor ajuta nu numai sa obtinem performante atletice, ci si sa anihilam o parte din neajunsurile sedentarismului sau sa mentinem parametrii fizici si functionali ai unui om imobilizat din diferite motive, aparat gipsat, amputare, boala, misiune specială.
Desigur ca în Tibet exista si asemenea "minuni" care au la baza antrenamente si tehnici psiho-fizice deosebite. Exemplu tumo sau încalzirea fara foc ce consta în dirijarea caldurii propriului corp spre o anumita zona sau spre exterior. Pentru a fi înnobilat în aceasta arta si a primi titlul de respa si dreptul de a purta roba de bumbac alb, efigia perfectiunii în tumo, un novice trebuie sa usuce minimum trei camasi ude, pe corpul gol, într-o noapte geroasa cu luna plina si vânt puternic la mari înaltimi.
Tehnici de vizualizare a lucrurilor, fenomenelor si actiunilor, tehnici telepatice si înca multe altele trebuie sa ne faca sa întelegem cât de putin stim înca despre organismul uman si caile de perfectionare al acestuia.