Descoperirea sensului vieţii

DESCOPERIREA SENSULUI VIEŢII- O NOUĂ PSIHOTERAPIE?

Extras din lucrarea: Profilul unei vârste: Bătrâneţea.
Autori: drd.psih-soc.Tihan Eusebiu, dr.Munteanu Aleodor, drd.psih-soc. Tihan Laura
În curs de apariţie la Editura IESPU FOCUS în 2007.

Secţiune realizată de: Tihan Eusebiu
Este cunoscută marea schimbare adusa în psihoterapia contemporană de psihiatrul austriac Viktor Frankl. Dacă psihanaliza, prin psihoterapia inconştientului considerat sursa de impulsuri primare, a distrus persoana umană în totalitatea sa (psihanaliza depersonalizeaza omul in intregime; personalizează însa instinctele psihice in parte: Eu-l nu mai este stăpân în casa sa, fiind la discretia pulsiunilor psihice)55), analiza existenţială încearcă să redea omului identitatea sa. Omul este considerat în profunzimea sa ca o fiinţă responsabilă aflată în centrul vieţii umane. Nu este el cel care trebuie sa intrebe despre sensul vietii ci el este cel care trebuie sa raspunda la întrebarile pe care i le pune viata. Dar aceste raspunsuri le poate da numai in actiune. Aşadar, orice raspuns se fondeaza pe responsabilitatea strins legata de existenta. Existenta este a noastră în mod efectiv numai atunci când ne asumam responsabilitatea asupra ei56) in momentul prezent în "aici" şi "acum" al fiecărei persoane. Cu cât omul este mai conştient de propria fiinţa responsabila, de responsabilitatea fata de propria existenta, cu atât mai mult el este împlinit.
În viaţa psihică umană se manifestă, în acelaşi timp, o mare varietate de tendinţe şi trebuinţe cu receptivităţile afective corespunzatoare. Omul are nevoie de afectiune asa cum are nevoie de hrana57) şi am putea spune ca nevoia fiindamentala a omului este accea de a iubi şi de a fi iubit. Viaţa face ca omul sa fie marcat de diferite nevoi. Însă, observă că în măsura în care reuşeşte să-şi împlinească aceste trebuinţe este mereu mai nemultumit şi cauta mereu mai mult. Prins de mişcarea care îi îndreapta spre dobândirea bunurilor de care are nevoie, ci nu este satisfacut nici în momentul în care le obtine şi cauta mereu, mereu mai mult fără însa a şti ceea ce caută. Din om care traieşte devine om care este trait.58) Este determinat de ceea ce ii inconjoară şi de ceea ce se agita în el, de ceea ce doreăte şi de ceca ce dobândeşte, spectatorul unui prezent din care ii atrage aşteptarea viitorului sau regretarea trecutulili, fiind doar un simplu "câmp" de desfăşurare a evenimentelor. Viata sa devine mai mult pasiva decât activa, depinde mai mult de instincte decât de initiativa, neatingând niciodata nivelul adevarat al umanitatii sale. In aceste conditii, cuprins de trecerea timpului cu tot ceea ce se afla in el şi in afara lui, omul este incapabil de a stabili adevaratele dimensiuni in raport cu actele sale şi cu starile reale succesive, nu este capabil de a fi conştient de spiritul sau fiindamental - care conferă unitate şi semniticatie vietii sale.
Dorinţa de a se regăsi pe sine, de a se împlini, izvorăşte în om mai ales atunci când acesta este ameninţat în ceea ce priveşte esenţialul59. Această regăsire, depăşire de sine, devine pentru ei o necesitate radicală căreia nu i se poate sustrage decât dacă îşi dispreţuieşte (depăşeşte) viaţa şi umanitatea sa.
Însa, cum poate omul realiza aceasta depasire de sine? Exista ceva in el care sa ii ajute sa se autodepaşeasca, sa treaca de limitele propriilor instincte şi nevoi?
Omul este o fiinţa libera. Însă este liber "de ceva" şi "pentru ceva". Este liber de fiinţa impulsiva: Eul este liber in raporturile sale cu Es. lar Eul este liber pentru a fi o fiinţa responsabila. Libertatea vointei umane consista deci in a fi liber, in libertatea fiintei fata de “impulsurile oarbe” tocmai pentru a avea o responsabilitate, pentru a avea constiinta.60) Dupa cum se exprima Maria von Ebner-Eschenbach61), omul trebuie să fie "patronul (stăpânul) vointei şi sclavul conştiinţei". Stăpân al vointei: atunci cind işi intelege in mod corect fiinţa umana, când işi intelege întreaga existenta ca o fiinţa libera, o fiinţa pe deplin responsabila. Sclav al constiintei: acest lucru este posibil numai atunci când aceasta conştiinta este ceva diferit ceva mult mai malt decât omul. Trebuie sa tie ceva ce exista dincolo de om, deasupra lui. Omul poate fi sclav al constiintei numai atunci când conştiinţa transcende fenomenul uman iar omul îşi interpreteaza existenta in lumina acestei transcendente.
Conştiinta nu are o voce dar este ea insasi o voce, vocea transcendentului. Numai caracterul transcendent al constiintei ne ajuta sa intelegem omul in sensul cel mai profund. Conştiinta, ca instanta psihologica, are sens numai in masura in care este înţeleasa ca un semnal (indicator) al provenienţei sale din transcendent iar omul este înţeles cu adevărat numai în măsura în care este văzut în creaturalitatea sa: fiinţă-creată. Conştiinta este partea imanenta a unui tot transcendent care depaseste planul imanenţei psihologice, fiind in mod absolut transcendent. Iar acest tot este Dumnezeu.62)
Fiinţa umana, fiind individualizată, este centrata în jurul unei persoane (ca centru spiritual-existential) şi, din aceasta cauza, este şi întregita: este tocmai persoana spirituala cea care creaza unitatea şi totalitatea esentei omului. Ea face (crează) aceasta totalitate - psiho-fizico-spirituală. Nu se poate vorbi de om numai ca realitate psiho-fizică. Ceea ce reprezinta omul in totalitatea sa este persoana spirituala. Ea este cea care dă totalitatea omului.63)
În om întâlnim un fenomen fundamental antropologic: auto-transcendenţa fiintei umane. Omul este indreptat spre ceva care se afla in afara lui, ceva ce nu face parte din el, ceva sau cineva: o semnificatie pe care vrea sa o realizeze, o alta fiinţa pe care sa o intâlneasca in iubire. Omul se realizeaza pe sine atunci când slujeste o cauza sau când iubeste o persoana. Cu cât mai mult implineste aceasta slujire, cu cât mai mult se daruieşte partenerului sau, cu atât mai mult este om, cu atât mai mult devine el insuşi. Omul se poate realiza numai in masura in care se uita pe sine.64)
Atunci când omul se afla in situatii de criza sau de frustrare, ceea ce îi ajuta sa depaseasca sau sa amelioreze aceasta stare este tocmai capacitatea sa, inclinatia sa spre autotranscendenta. Autotranscendenta este tocmai inclinatia naturala a omului spre Dumnezeu - izvorul iubirii şi al adevarului. Credinta este cea care da siguranta persoanei umane, siguranta necesara pentru stabilirea echilibrului sau psihic şi pentru efortul sau in drumul spre implinirea personala:
“,... pentru prima oara in viata mea inţeleg adevărul a ceea ce pentru multi gânditori a fost culmea înţelepciunii, a ceea ce mulţi poeti au cântat; experimentez in mine adevărul că iubirea este, într-un anumit sens punctul final, cel mai inalt la care fiinţa umana poate ajunge. Înţeleg acum sensul secretului cel mai sublim pe care poezia, gindirea umana şi credinta il pot oferi: mântuirea creaturilor prin iubire şi în iubire! Inteleg ca omul, chiar şi atunci când nu îi mai rămâne nimic in aceasta lume, poate experimenta fericirea suprema - fie şi numai pen fru o clipa - in con templarea intenoara a fiintei iubite. În situatia externa cea mai mizerabila care se poate imagina, in conditia de a nu se putea exprima prin actiune, atunci când singurul lucru care se poate face este de a suporta durerea cu tărie, cu capul sus chiar şi atunci omul se poate realiza in contemplarea plină de iubire, în contemplarea imaginii spirituale a persoanei iubite pe care o poarta in sine. Pentru prima oara in viata mea sunt in stare sa inteleg ce inseamna ca: ingeni sunt fericiti in contemplarea infinita, plină de iubire a unei Splendori infinite... ,,65)
Practic, cauza fundamentală a dezechilibrului psihic ce orienteaza spre depresiune şi nevroza este sentimentul lipsei de siguranta şi sentimentul de a nu se simti iubit. Atunci când numai unul sau amândouă pătrund sufletul omului, acesta nu mai gaseşte nici un sens in evenimentele care se petrec, in relatiile cu ceilalti, fiind dispus spre o cadere psihica.
Considerând sentimentul de lipsa de sens de gol existential pe care omul îi simte in sine, ne întrebam daca se poate da un sens, o semnificatie omului care traieşte aceasta frustrare existentiala. Sensul (semnificatia) nu poate fi dat: el trebuie sa fie gasit66). Este ceva care trebuie descoperit nu creat. Şi, in acelasi timp, nu numai ca trebuie dar şi poate fi gasit. Viata are un sens şi, mai mult ea păstreaza mereu acest sens în fiecare circumstanta şi indiferent de conditionari. Omul, datorita vointei sale de a da o semnificatie67), cauta un sens la tot ceea ce se intimpla in viata sa şi ii poate gasi pe o tripla cale:
a) există un sens in tot ceea ce face şi crează
b) există un sens in experientele pe care le trăieşte, în iubirea faţă de o persoană
c) există un sens chiar şi in situaţiile care par să nu aibă nici o ieşire.
Ceea ce este cel mai important este atâtudinea pe care omul o ia în faţa situaţiilor in care este pus:
În lagăr, omului i se poate lua totul în afară de un singur lucru:
libertatea de a înfrunta în mod spiritual, într-un fel sau altul,situaţia ţn care se găseşte68)
Cel care cade este cel care s-a lăsat mai întâi învins din punct de vedere spiritual69).
Omul este pus faţă în faţă cu propriul destin şi trebuie să decidă dacă va cade sau dacă va realiza o cucerire interioară70)..
Pentru a reusi să găsească acest sens omul este ajutat de conştiinţa care este, de fapt un “organ al semnificaţiei". Ea poate fi definită ca şi capacitatea intuitivă de a descoperi semnificaţia unică şi singulară ascunsă în fiecare situaţie.
Conştiinţa este unul dintre fenomenele cele mai specific umane71). Datoria sa specifică este tocmai aceea de a prezenta omului “unum necessarium". Iar acest "unum" este întotdeauna "unicum”. Este vorba despre acea unică posibilitate pe care o persoană concretă o are într-o situaţie concretă. Dacă conştiinţa este cea are arată omului "ii dover essere", în legatură cu ea iubirea arata omului "ii poter essere" - modul in care această datorie de a tra-i momentul Si posibilitatea concreta se poate realiza72) . lubirea este un izvor de bucurie nu numai pentru cei in cauza, dar şi pentru cei care vin in contact cu aceste persoane. Nici un alt bine nu aduce atâta fericire. lar această bucurie provine din profiindul fiecaruia. Este o manifestare a fondului uman. Fără a cere dăruirea totală de sine şi numai când această dăruire este adevărată omul este cu adevărat împlinit73).
Se afirmă, de asemenea, mai sus, ca exista şi poate fi gasit un sens in suferinta. Si suferinta poate da vieţii o plinătate de semnificaţie, o împlinire. Suferinţa nu este una dintre posibilităti ci este posibilitatea de a realiza cea mai înaltă valoare, de a actualiza sensul cel mai profund74):
"suferind se poate realiza ceva: o cucerire interioară. Libertatea spirituală a omului, acel bine pe care nimeni nu i-l poate lua pâna când nu îşi dă ultima suflare, face ca omul să poată găsi în ultimul moment al vieţii sale modul de a-şi plasa în mod coerent propria viaţa. Pentru ca nu este numai viaţa activa cea care are sens viata in care omul are posibilitatea de a realiza valori in mod creativ; Şi nu are sens numai viaţa receptiva, adica o viata care permite omului să se realizeze experimentând frumusetea in contactul cu arta şi natura; viata isi pastreaza sensul şi atunci când se desfasoara într-un lagar de concen trare; nu mai oferă aproape nici o perspectiva de realizare a unor valori, creându-le şi bucurându-se de ele, dar lasa doar o ultima posibilitate de comportament moral valid care se con cretizează tocmai în modul in care omul ia atitudine în faţa limitării fiinţei sale impusa cu violenţă din extern. Viata creativa şi cea receptiva îi sunt tot timpul negate. Dar nu numai acestea doua au un sens: dacă viaţa are un sens în sine, atunci trebuie să aibă un sens şi suferinţa. Suferinţa, într-un anumit fel, face parte din viata - la fel ca şi destinul şi moartea (..). Din modul in care omul acceptă suferinta şi din modul în care o ia ca pe propria (cruce), izvorăsc posibilităţi infinite de a da un sens vietii, chiar şi in momentele cele mai dificile până la ultimul act al existenţei”.75)
Totul depinde de decizia omului: fiecare om, chiar daca este conditionat de circumstante externe grave, poate sa decida ceea ce se va intâmpla cu el din punct de vedere spiritual. Şi tocmai aceasta decizie este cea care îi sustine sau îi doboara76). Omul care nu are curajul de a accepta suferinta se pierde. El inceteaza sa mai existe in mod uman, isi pierde increderea in viitor. Pierzându-si increderea in viitor, omul devalorizeaza prezentul, realitatea care ii inconjoara. Omul trebuie sa fie conştient ca a trai, in ultima instanta, înseamna a avea responsabilitatea de a raspunde problemelor prezentului. Aceasta exigenta şi, impreuna cu ea, sensul vietii, difera de la om la om, de la secunda la secunda. De aceea nu este posibil sa se precizeze sensul vietii in general: fiecare situatie este caracterizata de unicitate şi originalitate care permit doar "un singur' raspuns şi numai acela: raspunsul exact la intrebarea (problema) data.77)
Fundamental in atitudinea pe care omul o ia este speranta:
"Aproape toti aveam ceva care ne sustinea: o particica de viitor"78)
Omul are, intr-adevar, un caracter specific: el poate exista numai in perspectiva viitorului, "sub specie aeternitatis". în momentele cele mai dificile ale existentei sale “prizonierul cauta un refugiu in aceasta viziune a viitorului"79). Cel care nu mai stie sa creadă in viitor, in viitorul sau, ii pierde. Si odată cu viitorul pierde şi sprijinul spiritual, cade atât sufleteşte cât şi trupeste şi spiritual. lar aceasta cadere are loc instantaneu, asemenea unei crize8o).
În practica clinica se constata din ce in ce mai mult nu faptul ca oamenii sunt nefericiti (deşi este şi aceasta o realitate) ci mai ales ca oamenii renunta la “un motiv pentru a fi fericiti", ceea ce impiedica realizarea unei fericiri (împliniri) profunde in persoana nevrotica. Iar aceasta abandonare patogena a "motivului de a fi fericiti” se realizeaza tocmai prin orientarea fortata spre fericire, spre placere. Kirkegaard a prezentat acest aspect cu o precizie extrema, afirmând că poarta care duce spre fericire se deschide numai spre exterior: cine incearca sa o forteze in sens invers o blocheaza mai mult81). Acest lucru se explica prin faptul ca in virtutea vointei sale de a da un sens omul este orientat spre cautarea şi realizarea unor semnificate dar şi spre intâlnirea cu o alta fiinţa umana, cu un tu, in iubire. Atât aceasta realizare cât şi aceasta intâlnire ofera omului un motiv de a fi fericit. În persoana nevrotica, insa, o astfel de tensiune primara este orientata spre cautarea directa a fericirii, spre vointa de placere. Şi in loc sa rămâna un efect, fericirea (placerea) devine un scop, obiectul unei intentii fortate, care se transforma in hiperreflexie. Placerea devine unicul continut şi centrul atenţiei. Însă în măsura in care nevroticul se preocupa de placere, pierde din vedere motivul acesteia: şi astfel fericirea (plăcerea) nu poate fi ajunsă niciodata. Aşadar, omul se poate realiza numai in măsura in care realizeaza o semnificatie, un sens pentru ceea ce traieşte.


Bibliografie
1. Giordanni Bruno, Il colloqujo psicologico nella direzione spirituale, Rogate, Roma 1985.
2. Buckwalter K.C., Hall G.R., Families of institutionalized elderly: a neglected resource. În Brubaker T.H., ed. Aging, health and family: long term care. Beverly Hills: Sage Publications, 1987.
3. Căpşună, A. E., Asistenţa religioasă în favoarea pacienţilor vârstnici, suferinzi psihic., Expunere la “Simpozionul Multidisciplinar Naţional de Gerontologie şi Geriatrie” de la Ploieşti, 29 septembrie – 1 octombrie 1999.
4. Cencini Amedeo, Amerai ii Signore tuo Dio, EDB, Bologna 1987.
5. Cencini Amedeo, Vivere riconciliati, BDB, Bologna 1986.
6. Dacquino Giacomo, Rehgiosita' e psicoanalisi, SEI, Torino 1984.
7. Damian Constantin, E., Umanizarea bătrâneţii. Problematica Vârstei a III-a. Expunere la “Simpozionul Multidisciplinar Naţional de Gerontologie şi Geriatrie” de la Ploieşti, 29 sept.–1 oct. 1999.
8. Fizzotti Eugenjo, Angoscia e personalita', Edizione Dehoniane, Napoli 198o.
9. Frankl Viktor, Dio nell'inconscio, Morcelliana, Brescia 197ş, trad. din germ. Der unbewuste Gott. Psychoterapie und Religion, Kösel, Munchen 1973.
10. Frankl Viktor, La sofferenza di una vita senza senso, LDC, Torino 1978, trad. din germ. Das Leiden am sinnlosen Leben. Psychoterapie für heute, Herder, Freiburg 1977.
11. Frankl Viktor, Logoterapia e analisi esistenziale, Morcelliana, Brescia 1975, trad din germ. Artzliche seelsorge, Deuticke, Wien 1966.
12. Frankl Viktor, Uno psicologo nei Lager, Ares, Milano 1987, trad. din germ.


55) cf. Frankl V., Dio nell’inconscio, Brescia 1990, p.20, 21.
56) cf. Ibidem, p.23
57) cf. Nuttin J., o.c., p.212
58) cf. Legaut M., L 'uomo a/la ricerca della sua umanita', Assisi 1972, p.1o.
59 cf. Ibidem, p.11
60) cf. Frankl V., o.c., p.59.
61) Aforismi, Brescia 1964, p.29. cf. ibidem, p.11
62) cf. Frankl V., o.c., pp.61-62.
64 cf. Frankl V., La soffrrenza ..., pp.16-17
63) cf. ibidem, pp.2ş-3ş.
64) cf. Frankl V., La soffrrenza ..., pp.16-17
65) Frankl V., Uno psicologo nei lager, Milano 1987, pp.74-75.
66) cf. Frankl V., La soffrrenza..., p.27. 67 cf. Frankl V., o.c., pp.72-75.
67) cf. Frankl V., o.c., pp. 72-75
68) Frankl V., Unopsicologo nei lager, Milano 1987, pp.114-115
69) ibidem, p.120.
70). ibidem, p. 117.
71) cf. Frankl V., La sofferenza..., p.29.
72) Frankl V., Dio nell 'ineonsejo, p.39.
73) Legaut M., o.c., p.29 ss.
74) cf. Frankl V., La sofferenza..., pp.82-83
75) Frankl V., Unopsicologo..., pp.116-117.
76) cf. ibidem, p.115
77) cf. ibidem, pp.130-131.
78) ibidem, p.125.
79) loc. cit.
80) cf. ibidem, p.127.
81) cf. Frankl V., La sofferenza..., pp.72-73