Comunitatea rurală tradiţională şi viaţa sa spirituală. Tradiţia populară şi Tradiţia Bisericii. Educaţia religioasă
Felul în care omul şi-a înţeles şi asumat locul său în această lume n-a fost întotdeauna acelaşi. Fiecare generaţie şi-a avut propriul sistem de valori, ce-l continua pe cel al generaţiilor trecute, dar de care se deosebea printr-o amprentă proprie. Existenţa omului societăţii contemporane se desfăşoară după reguli şi legi adaptate timpului său, altfel decât cea a strămoşilor săi. Dacă între părinţi şi copii există încă o anumită apropiere în ceea ce priveşte percepţia şi reprezentarea realităţii, cu cât distanţa între generaţii este mai mare, cu atât se îndepărtează posibilitatea de a înţelege viaţa unui alt timp.
Astfel, pentru omul contemporan, mai ales pentru locuitorul urban, este adesea dificil să înţeleagă universul societăţii rurale tradiţionale, fascinante prin armonia şi simplitatea sa. Această simplitate însă, nu este semnul unei existenţe rudimentare, aşa cum în mod eronat este privită adesea, ci rezultatul unei vieţi trăite în împăcare şi armonie cu lumea.
Pentru omul societăţii religioase tradiţionale, întreaga lume fenomenală era spiritualizată, locurile şi timpurile având amprenta sacrului şi viaţa se organiza după legi cosmice (Eliade, 1995, cap.I). Manifestările omului, de la cele mai comune gesturi până la cele mai rafinate creaţii ale artei populare, erau integrate aceluiaşi sistem de valori tradiţionale. Destinul său era legat de cel al colectivităţii, religiozitatea având o expresie comunitară (Velasco, 1997, p. 213-214).
Comunitatea rurală era organizată spaţial în jurul bisericii, centru spiritual în care cerul era unit cu pământul şi omul se întâlnea cu Dumnezeu. Drumul principal al satului era cel ce urca spre biserică, iar aceasta era în mod firesc aşezată în locul cel mai înalt, cât mai aproape de cer. Pe turla bisericii, vizibilă din orice punct al satului era aşezată crucea, simbol al legăturii omului cu Dumnezeu (R. Vulcănescu, 1972, p. 118-123) şi al iubirii cu care El îmbrăţişează lumea.
Casele celor mai vechi şi mai gospodari locuitori ai satului erau cele mai apropiate de centru, semn că stabilitatea şi hărnicia erau bine plăcute Domnului. Cei mai puţin gospodari, ca şi noii veniţi în comunitate locuiau la periferia aşezării, acolo unde spaţiul era în curs de organizare. Tot în centrul satului era amplasată şcoala, un alt punct vital pentru comunitate, ce alături de instituţia Bisericii şi cea a familiei reprezenta o importantă cale de conservare a tezaurului cultural. Locurile de veci ale celor mai de vază membri ai comunităţii, situate împrejurul bisericii, erau simbol al unităţii Bisericii luptătoare cu Biserica triumfătoare, dar şi a continuităţii dintre lumea văzută şi cea cea nevăzută. Cimitirul era situat la graniţa universului cunoscut cu “lumea” din afară, în care uneori flăcăii se avântau în căutarea “rostului în viaţă”. Existenţa omului se desfăşura netulburată - un drum lung între viaţa de aici şi viaţa veşnică - începând cu botezul în Biserica aflată în centru şi continuând după moarte dincolo de periferia satului, în lumea din afară.
Curgerea timpului în satul românesc era caracterizată de o multitudine de evenimente, mai mult sau mai puţin însemnate. Sărbătorile religioase se împleteau în mod firesc cu datini şi obiceiuri ale folclorului local. Liturghia duminicală era urmată de hore şi serbări câmpeneşti. Marile sărbători creştine erau dublate de obiceiuri agrare, rituri de trecere şi sărbători aparţinând dimensiunii mitice şi fabuloase a existenţei (Eliade, 1995, cap. II). Această simbioză fericită a ortodoxiei româneşti cu vechile tradiţii precreştine a dăinuit vreme de secole, într-o profundă armonie (Diaconescu, 1996, vol II., p. 229-238).
Portul, cu marea sa varietate de culori şi modele, pictura şi sculptura populară, ce îmbodobeau casele oamenilor, legendele şi basmele povestite seara în jurul focului, proverbele şi zicătorile încărcate de înţelepciune, muzica şi dansul horelor, exprimau bucuria unei vieţi luminoase, aproape de Dumnezeul strămoşilor şi de creaţia Sa.
Sistemul de valori ce orienta viaţa societăţii româneşti tradiţionale avea astfel, o dublă sursă: Tradiţia creştină şi tradiţia populară.
Tradiţia populară este produsul unui lung proces de achiziţii, selecţii şi sinteze. Sursa sa este colectivă, un şir neîntrerupt de generaţii ce s-au format în mijlocul ei şi care la rândul lor au îmbogăţit-o. Calea sa de transmitere este reprezentată de întreg repertoriul de manifestări ale omului acestei societăţi. Corpul său este constituit dintr-un amalgam de valori esenţiale şi de valori sociale mai mult sau mai puţin stabile, conjuncturale, integrate în datini, obiceiuri şi cutume locale, prezente în produsele orale şi materiale ale creaţiei populare (Speranţia, 1929, p. 77-97). Acest sistem, deosebit de complex, este caracterizat de o deoebită stabilitate, datorită organizării societăţii rurale, ce are drept centru instituţia familiei tradiţionale, mediul de conservare şi transmitere a universului mitic şi folcloric.
Tradiţia creştină îşi are întemeierea în Evanghelia revelată de Mântuitorul Iisus Hristos şi propovăduită de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora. Cum adeseori Biserica a fost teatrul unor frământări ce puteau altera în timp reperele axiologice fundamentale, acestea trebuiau păstrate şi transmise într-o formă cât mai apropiată de puritarea originară. După ce, spre sfârşitul secolului IV, canonul biblic a fost definitivat, Biserica s-a îngrijit ca acesta să nu sufere modificări. Astfel problema traducerii şi copierii textelor sfinte era de o maximă importanţă pentru continuitatea religiei creştine. Din acelaşi motiv, documentele Sinoadelor Ecumenice, precum şi literatura patristică sunt categorice cu privire la necesitatea păstrării în formă neschimbată, a ritualului liturgic, a mărturisirii de credinţă, a rugăciunilor esenţiale şi a iconografiei, în tiparele canonice (Meyendorff, 1996, p. 13-21).
Spiritualitatea poporului nostru a străbătut timpul prin cele două filoane, adeseori împletite - cel al Sfintei Tradiţii şi cel al tradiţiei populare - care i-au asigurat continuitatea peste veacuri. Prin vechimea pe care o are pe acest pământ, Tradiţia creştină a însoţit poporul român încă din zorii formării sale. Ea s-a suprapus în mod natural peste o tradiţie precreştină, pe care a asimilat-o într-o mare măsură (Păcurariu, 1992, p. 69; ) şi care la rându-i, prin valorile pe care le purta, a conferit o notă specifică creştinismului românesc (R. Vulcănescu, 1985, p. 134 sq.).
La realizarea educaţiei religioase a copiilor concurau deopotrivă în vechime trei instituţii fundamentale ale societăţii rurale: Biserica, familia şi şcoala rurală.
Biserica a realizat, încă din perioada primelor secole creştine, această educaţie prin mijloacele ce-i sunt caracteristice. Liturghia duminicală, celelalte slujbe din timpul săptămânii, sărbătorile de peste an, sunt însoţite de învăţături directe, explicite, transmise prin comunicare verbală - sub forma predicilor; dincolo de aceasta, învăţătura se dezvăluie într-un univers complex de simboluri ce pot fi descoperite în desfăşurarea ritualului religios, în gestica, atitudinile şi intonaţiile preoţilor, în vestimentaţia acestora, în arhitectura bisericii şi în iconografia ce o împodobeşte.
Arta iconografică, puţin înţeleasă astăzi, era esenţială pentru realizarea catehizării[1]. De-a lungul unei lungi perioade a istoriei creştine, ştiinţa de carte era prea puţin accesibilă majorităţii membrilor Bisericii; în schimb, imaginea putea suplini acest neajuns, având şi o forţă de sugestie deosebit de puternică. Icoanele ce împodobesc bisericile ortodoxe sunt în acelaşi timp o carte de istorie creştină, un manual de cateheză şi un ghid spiritual.
Familia realiza o altă parte a educaţiei religioase, aşezând piatra de temelie a acesteia. În perioada primei copilării, părinţii şi bunicii ofereau copiilor primele cunoştinţe biblice, îi învăţau rugăciunile esenţiale şi realizau socializarea lor primară în spiritul moralei creştine. Legătura cu Biserica era asigurată de instituţia năşiei - punte între familie şi biserică - cea care avea datoria de a ghida copiii şi tinerele cupluri spre mântuirea în Hristos.
Familia tradiţională, cu organizare de tip clan, reprezenta un mediu deosebit de stabil şi asigura transmiterea valorilor moştenite, iar dintre acestea cele religi-oase ocupau un loc deosebit de important (J. Wach, 1997, p. 77-79).
Şcoala, ca instituţie distinctă, a apărut şi s-a dezvoltat târziu în cadrul societăţii rurale tradiţionale. La început educaţia şcolară a copiilor se reducea la un minimum de cunoştinţe din câteva domenii importante pentru viaţa lor ulterioară, între care cele religioase şi morale erau pe primul plan (J. Wach, 1997, p. 144-146. De multe ori această educaţie era realizată de către preotul locului sau de vreun diacon, în chiar incinta bisericii. Ulterior, pe măsura dezvoltării complexităţii sociale, şcoala a căpătat un statut propriu, iar învăţătura s-a diversificat, păstrându-se în mod firesc o întrepătrundere cu instituţia Bisericii. Absolvenţii de seminar teologic vor păstra un privilegiu tradiţional în cadrul corpului didactic, acela de a putea fi asimilaţi învăţătorilor şi institutorilor, mai ales în mediul rural, unde asigurarea personalului didactic calificat constituia o problemă, iar în multe cazuri preotul era singurul care calificarea de a realiza educaţia copiilor.
Tradiţia, o problemă de supravieţuire
Între homo religiosus şi omul de tip nou
Intrarea Regatului României în zona de dominaţie politică a Uniunii Sovietice, a determinat mutaţii profunde în viaţa românilor, transformând-o până în cele mai intime aspecte ale sale. În planul ideilor şi credinţelor religioase, puterea sovietică a dus o politică intens şi fundamental secularizantă.
Într-o societate stabilă, cum era cea a României antebelice, în care societatea rurală era deosebit de bine reprezentată, o astfel de politică de secularizare nu putea da rezultate semnificative pe termen scurt. Matricea comunitară, în mod firesc stabilă şi conservatoare, reprezenta canalul de transmitere a valorilor tradiţionale, adânc înrădăcinate în conştiinţele individuale şi care determinau coerenţa structurilor sociale, mai mult sau mai puţin complexe.
În perioada postbelică, România a cunoscut un ritm deosebit de rapid al industrializării. Depopularea treptată a regiunilor rurale şi migraţia spre aglomerările urbane au constituit factori determinaţi pentru erodarea şi destrămarea matricei comunitare.
Sistemul de valori tradiţional, conturat şi cristalizat într-o perioadă apreciabilă de timp a fost înlocuit treptat cu valori, norme şi reguli ale puterii dominante. Elemente definitorii ale comunităţii şi reprezentări simbolice tradiţionale şi-au diminuat treptat importanţa sau au cunoscut alterări de substanţă.
Aparatul ideologic comunist şi-a impus valorile şi prin modificarea organizării spaţiale a comunităţii. Biserica, atunci când nu a fost în mod explicit împiedicată să-şi îndeplinească misiunea, a fost obligată să părăsească rolul de centru al comunităţii în favoarea altor instituţii. Primăria, ca centru de exercitare a puterii politico-administrative şi căminul cultural ca centru de propagandă a ideologiei oficiale, au preluat treptat funcţiile Bisericii.
Şcoala s-a transformat într-un instrument esenţial de promovare a ideologiei, valorilor şi istoriei puterii politice. Din acest motiv a fost impusă o linie doctrinară “ateist ştiinţifică” şcolii[2], pentru a separa două instituţii care, în istoria modernă a României, au fost complementare în educaţia a multe generaţii de elevi. Comunităţile rurale s-au reorganizat în jurul acestor instituţii, iar casele fruntaşilor anatemizaţi ca “duşmani ai poporului” au fost preluate de privilegiaţii noului regim[3].
Curgerea timpului în satul românesc era caracterizată de o multitudine de evenimente, mai mult sau mai puţin însemnate. Sărbătorile religioase se împleteau în mod firesc cu datini şi obiceiuri ale folclorului local. Liturghia duminicală era urmată de hore şi serbări câmpeneşti. Marile sărbători creştine erau dublate de obiceiuri agrare, rituri de trecere şi sărbători aparţinând dimensiunii mitice şi fabuloase a existenţei. Treptat, adeseori brutal, acestea au fost schimbate cu festivităţi ce glorificau personaje politice şi evenimente importante pentru regimul politic instaurat în România. Liturghia şi hora au fost înlocuite în mod discreţionar prin adunări tovărăşeşti şi şedinţe de partid periodice. Evenimente altădată importante, obiceiuri şi datini foarte vechi au fost treptat uitate sau în cel mai fericit caz, conservate în subconşientul colectiv. Culorile vii şi luminoase al portului se uniformizează în nuanţe terne şi cenuşii. Cuşma este înlocuită cu basca, cămeşoaiaia albă şi iţarii cu uniforma muncitorească, ia şi fota cu salopeta.
După 1964, România s-a distanţat vizibil de Uniunea Sovietică şi reprezentanţii puterii politice au devenit conştienţi de unul dintre efectele dezastruoase ce au urmat dictaturii staliniste. Pe termen lung, exista pericolul pierderii conştiinţei şi identităţii naţionale, odată cu pierderea datinilor şi obiceiurilor, a folclorului şi portului popular. Chiar dacă ulterior a fost făcut un efort deosebit pentru conservarea acest patrimoniu, perioada celor două decenii de politică antinaţională a determinat pierderi ireparabile tradiţiei populare.
Pe de altă parte, aceasta era doar una dintre feţele unei probleme mult mai profunde, astfel că efortul de conservare etno-folclorică s-a dovedit cu totul insuficient. Referenţialul axiologic tradiţional era un ansamblu omogen şi complementar de valori religioase şi laice, individuale şi colective, sedimentate de-a lungul unui interval apreciabil de timp, sistem ce satisfăcea criteriul completitudinii şi care dispunea de articulări şi sisteme de reglare foarte fine. Modificările la nivelul conştiinţei colective, eliminarea rapidă[4] şi artificială a unor valori, în speţă cele religioase, a condus la efecte secundare mai mult sau mai puţin previzibile. Uneori, din încercarea de a echilibra valorile tradiţionale cu cele ale ideologiei social-politice, de a glorifica regimul politic şi pe potentaţii ei, au fost creaţi hibrizi groteşti, precum “folclorul de tip nou”.
Simbolul fundamental al crucii a fost înlocuit cu “steaua roşie” a puterii sovietice[5]. Locul icoanelor este luat de tablourile şi fotografiile reprezentanţilor puterii politice. Inscripţiile cu texte religioase sunt înlocuite cu citate şi lozinci politice.
Trecerea de la un simbol cu dublă orientare - verticală şi orizontală, la unul cu orientare simplă - orizontală, implică o profundă mutaţie ontologică (R. Guénon, 1995, p. 206 sq.). Este o substituire a unui reper transcendent printr-unul al puterii seculare. Astfel transformările socio-politice au determinat mutaţii în conştiinţa colectivă şi în cele individuale.
Reperele axiologice tradiţionale, atribuite unei surse transcendente jocului social, deosebit de stabile tocmai datorită acestei atribuiri, au fost înlocuite treptat şi sistematic de un sistem de valori conjuncturale. Acest proces, de durată, s-a desfăşurat prin intervenţia şi efortul agenţilor ideologici ai puterii sovietice şi cu aportul şi colaborarea elementelor autohtone desprinse de valorile tradiţionale sau ostile acestora.
Procesul de înlocuire a valorilor tradiţionale a ţintit în mod sistematic şi domeniul ideilor şi credinţelor religioase (H. de Lesquen, 1995). Valorile creştine, ce orientau într-o mare măsură modul de gândire şi de acţiune al oamenilor, atitudinea în faţa propriei existenţe şi sistemul de relaţii sociale, au suferit mutaţii sensibile în aproape jumătate de secol.
Cu toate acestea s-a manifestat un contracurent de rezistenţă faţă de secularizarea şi îndepărtarea de tradiţie a poporului român. Comunităţi izolate şi nesupuse colectivizării, mediile monastice, dar şi indivizi izolaţi s-au străduit să păstreze vie legătura cu filonul tradiţional, chiar dacă aceasta i-a costat de multe ori libertatea şi chiar viaţa. Legătura cu Biserica a însemnat, dincolo de sprijinul moral, principala sursă de formare pe linia unei spiritualităţi autentice într-o societate declarată atee; de asemenea, familia, în măsura în care a conservat vechile valori, a reuşit să asigure şi continuitatea unei educaţii religioase.
Ca de atâtea ori în istorie, tradiţia spirituală a supravieţuit unui timp ostil prin intermediul modelelor individuale – preoţi şi laici - ce i-au ipostaziat valorile, înaintând contra curentului ideologiei oficiale, într-o lume din ce în ce mai supusă materialismului şi minciunii. Ei au constituit alternativa “bunului creştin” la transformarea societăţii într-o masă nediferenţiată de “oameni de tip nou”.
Continuitate şi hiatus, după 1989
Între trăirea şi conştiinţa religioasă din spaţiul românesc, anterioare dictaturilor atee şi cea reafirmată după căderea blocului comunist, există, dincolo de fireasca continuitate, o serie de diferenţe ce se constituie într-un veritabil hiatus, prea puţin observat şi înţeles de către societatea contemporană şi chiar de către cei ce prin formaţia pe care o au îşi revendică şi/sau au misiunea de a îndruma viaţa religioasă a acestei societăţi[6].
Sunt sesizabile o serie de mutaţii ce diferenţiază societatea actuală de societatea de acum jumătate de secol, şi cu atât mai mult de societatea rurală tradiţională. Am selectat dintre acestea un număr de cinci, cu un impact puternic şi nefast asupra profilului spiritual al poporului român.
(1) Dispariţia familiei tradiţionale şi declinul familiei nucleare
Politicile sociale postbelice, ritmul înalt al industrializării şi cooperativizarea sectorului agricol au condus în câteva decenii la depopularea masivă a satelor, astfel că familia rurală de tip clan este astăzi doar o amintire. Locul său a fost luat de familia nucleară, formată din părinţi şi copii, mult mai mobilă şi mai adaptată unei societăţi în care schimbările se petrec din ce în ce mai rapid. Astăzi, la rândul său, familia nucleară cedează treptat locul familiei mono-parentale (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1999; C. Ciupercă, 1999). Această realitate implică o modificare profundă la temelia structurii sociale, nefiind îndepărtat în timp momentul în care celula de bază a societăţii va fi individul şi nu familia[7].
Societatea românească actuală acordă o importanţă din ce în ce mai mică familiei, deşi această neglijenţă poate determina în timp consecinţe sociale majore. Astăzi, familia românească se află în situaţia de a nu-şi mai putea îndeplini misiunea tradiţională, statisticile oficiale[8] indicând-o a fi într-un declin constant, reflectat dealtfel şi de sporul populaţiei, negativ de peste un deceniu. Este fără precedent în istoria modernă şi cea contemporană a românilor o perioadă atât de îndelungată în care sporul populaţiei să fi fost negativ, nici măcar perioada celui de-al doilea război mondial şi anii imediat următori n-au înregistrat un astfel de fenomen.
(2) Reculul valorilor colective şi triumful valorilor individuale
Sentimentul apartenenţei la comunitate, neam sau ţară au fost înlocuite treptat de un puternic sentiment al individualităţii. Dincolo de nelipsitele lozinci ce glorificau ataşamentul faţă de patrie şi popor, faţă de valorile comunitare, regimul comunist a promovat o politică de atomizare a societăţii, menită să asigure stabilitatea regimului totalitar.
După căderea blocului comunist şi intrarea treptată a României în rândul ţărilor cu regim democratic, acest proces de atomizare continuă. Societatea românească se dovedeşte nepregătită în faţa provocărilor societăţii de consum, întemeiată ideologic pe pragmatism, cu atât mai mult cu cât această filosofie de viaţă este străină spiritului naţional. Tendinţa de destrămarea a relaţiilor interpersonale este accentuată şi de faptul că drepturile omului şi regulile unui regim democratic sunt interpretate adesea greşit din necunoaştere sau se transformă în slogan pentru a susţine politica unor grupuri de interese.
Binele colectiv rămâne scop social doar la nivel declarativ, iar în umbra sa se poartă o luptă aprigă pentru satisfacerea intereselor individuale, adeseori în detrimentul aproapelui. Dar prosperitatea şi confortul obţinute astfel nu aduc nimănui fericirea, iar însingurarea oamenilor este din ce în ce mai dramatică, deşi fiecare caută să o înlocuiască cu surogate. Din ce în ce mai mulţi oameni caută să îşi cumpere o “fericire” iluzorie, pentru a umple vidul ce-i înconjoară. Paradoxal, deşi mijloacele de comunicare se diversifică şi perfecţionează, oamenii sunt din ce în ce mai anonimi, comunică din ce în ce mai superficial şi se simt din ce în ce mai singuri. Dacă omul nu îşi are temei ontologic decît în umanitate, iar umanitatea este produsul sinergiei conştiinţelor individuale, atunci omul nu poate găsi împlinirea decât subordonând valorile individuale, celor comunitare. O societate în care primează valorile individuale este este ameninţată de anomie şi disoluţie.
(3) Dinspre tradiţie spre modă
Realităţile regimului totalitar comunist au determinat în timp o alunecare dinspre ataşamentul faţă de valorile tradiţionale, stabile şi conservatoare, spre valorile conjuncturale, negociabile şi mobile.
După 1989, această tendinţă continuă în România într-o altă formă. Societatea de consum, caracterizată de o competiţie socio-economică deosebit de puternică, asaltează “ţinta”, consumatorul, printr-un veritabil război mediatic. Moda a devenit într-un deceniu o dominantă societăţii româneşti, un mod de viaţă întreţinut prin mijloace specifice de către ansamblul intermediarilor mediatici şi în principal de către televiziunile comerciale (P. Bourdieu, 1998, p. 44-55).
Ea nu mai este “stil”, suferind o severă redefinire conceptuală (J. Duvignaud, 1984, p. 166-183). Moda impregnează întregul spectru al “artei” şi al industriilor bunurilor de larg consum. Valorile, stabile în trecut, sunt din ce în ce mai supuse modei în zilele noastre, din ce în ce mai instabile, redefinindu-se continuu. Societatea românească se confruntă cu un asalt al valorilor conjuncturale asupra valorilor tradiţionale, într-o competiţie inegală şi în care moda câştigă în mod sistematic tot mai mult teren. A fi în pas cu moda este o condiţie importantă a recunoaşterii sociale.
Mai mult chiar, interesul pentru produsele tradiţionale devine o modă, neglijându-se sensul profund al tradiţiei. Comerţul cu kitch-uri materiale şi spirituale este înfloritor, pentru că a devenit o modă să fii în pas cu tradiţia. Contra cost se poate obţine o iniţiere sau o piesă tradiţională “autentică” bună pentru a uimi cunoscuţii. În aceste condiţii tradiţiile, atât cea populară cât şi cea religioasă, riscă să se transforme în simplă marfă, iar conservarea lor să fie una artificială, din simple raţiuni de economie a turismului.
(4) Îndepărtarea de valorile morale
Problemele majore ale familiei, lipsa de coerenţă şi confuzia ce definesc activitatea principalelor instituţii ale statului român, declinul economic fără precedent, corupţia aproape generalizată, perspectiva unor noi generaţii de sacrificiu, sunt semnele unei societăţi aflate într-o acută şi profundă criză morală. Relativizarea reperelor valorice, într-o societate supusă unor schimbări majore, oferă o perspectivă alarmantă, mai ales că afectate de această criză sunt în principal generaţiile în formare, cu o scară de valori fragilă. Conducătorii şării şi cei ai comunităţilor locale sunt de multe ori departe de a fi exemple de ţinută morală şi de demnitate, dar pentru că sunt simboluri ale reuşitei financiar-sociale, devin modele credibile şi exercită o nefastă fascinaţie în special pentru tineri.
După 1989 evoluţia devianţei şi delincvenţei juvenile a cunoscut o creştere alarmantă. Cazurile de copii şi tineri în pericol moral, devianţi şi predelincvenţi, sunt din ce în ce mai frecvente, iar delinvenţa populaţiei tinere şi foarte tinere tinde să o întreacă pe cea a populaţiei adulte (I. Pitulescu, 1995, p. 129-131, 183-184). Mediile în care se manifestă aceste fenomene aparţin în principal arealelor urbane (M. Voinea, 1997, p. 90-91, 105-105), cele mai puţin conservative din punct de vedere axiologic şi cele mai supuse “tirului mediatic” al televiziunilor comerciale. Tot în aceste zone se manifestă o creştere semnificativă în rândul tinerilor a consumului de băuturi alcoolice, a stupefiantelor şi a tabagismului. Interesul faţă de instituţia şcolii şi propria educaţie este din ce în ce mai scăzut, iar preocuparea faţă de propriul viitor devine din ce în ce mai îndepărtată.
(5) Îndepărtarea de valorile religioase
Realizând o comparaţie între stabilitatea societăţilor tradiţionale şi criza globală reflectată de problematica lumii contemporane, o concluzie se desprinde cu evidenţă şi anume accea că, în lumea contemporană, contradicţiile şi conflictele îşi au o cauză majoră în îndepărtarea omului de Dumnezeu şi implicit de sistemele de valori spirituale tradiţionale (J. M. Velasco, 1997, p. 115-118). Această cauză se repercutează defavorabil în toate domeniile de activitate şi sferele de manifestare ale omului contemporan.
Criza economico-financiară acută cu care se confruntă România, atât de mediatizată, nu este cel mai redutabil pericoll, căci aceasta este doar un efect. Cauza o constituie o profundă criză spirituală, ce tinde să devină cronică şi care determină o din ce în ce mai serioasă pierdere a reperelor morale şi care, pe termen lung, poate conduce la pierderea identităţii spirituale şi naţionale (I. Bădescu, 1997, p. 275-276).
Ea se manifestă şi în interiorul instituţiei care, mai mult decât familia, asigură în mod tradiţional conservarea patrimoniului spiritual. Biserica, cea care trebuie să conserve filonul ortodoxiei, moştenit de la Biserica primară, tinde să se îndepărteze insesizabil de la misiunea sa. Cei care resimt această îndepărtare sunt tocmai cei care doresc să se împlinească spiritual în interiorul acesteia. Trăirea religioasă îşi pierde treptat caracterul comunitar şi devine din ce în ce mai individualizată (J. Wach, 1997, p. 51-54).
Criza religioasă se manifestă şi în dimensiunea simbolică a spaţiului creştin românesc. Sub presiunea subculturii consumiste, simbolurile fundamentale tind să se golească de conţinut, iar arta sacră devine produs al economiei de piaţă. Crucea se transformă în obiect de podoabă, icoana devine tablou cu temă religioasă sau breloc pentru chei, iar bisericile şi mănăstirile ajung simple obiective turistice, atunci când nu sunt ţinta pelerinilor în căutare de senzaţional.
Aspectele abordate reprezintă simptome ale unei societăţi aflate în ‘’tranziţie‘’ spre un viitor ce se anunţă prea puţin promiţător. Din acest motiv recuperarea tradiţiei şi întoarcerea către valorile ei pot deveni într-un timp nu foarte îndepărtat o problemă de stabilitate socială, de conservare a patrimoniului cultural şi în ultimă instanţă de supravieţuire (M. Diaconescu, 1996, p. 244 sq.) a fiinţei naţionale. Aceasta presupune însă un efort continuu şi de lungă durată îndreptat către educaţia prin şi pentru valori.
Se ridică o întrebare însă. Care sunt acele valori care vor trebui cultivate de societatea românească? Şi pentru că valorile sunt ipostaziate de anumite paradigme fundamentale de personalitate, modele esenţiale aparţinând istoriei sau timpurilor mitice, este important de aflat către care dintre aceste modele se îndreaptă speranţa de mai bine a conştiinţei naţionale. Va fi important de observat în ce măsură aceste modele şi valorile pe care le poartă sunt cele menite să ne asigure o bună integrare şi un loc demn în lumea comună care se construieşte.
Cercetarea pe care o prezentăm în continuare a căutat să răspundă la aceste întrebări, constituindu-se şi într-o pledoarie indirectă pentru întoarcerea la înţelepciunea, echilibrul şi prosperitatea ce caracterizau odinioară spaţiul spiritual românesc.
[1] o frumoasă expunere despre împletirea esteticului cu spiritualul, despre cultivarea valorilor creştine prin creaţia artistică, în cap. Arta este catehizare, Mihail Diaconescu, 1996, p. 115-144.
[2] Anexa II cuprinde extrase din legislaţia învăţământului pentru perioada 1948-1989.
[3] Cu privire la metodele utilizate de regimurile totalitare pentru a prelua puterea, a legitima abuzurile şi a-şi impune sistemul de valori a se vedea lucrarea lui Bogdan Ficeac, 1996, p. 60-66.
[4] într-un sistem axiologic tradiţional, cu rădăcini adeseori atât de vechi încât istoria nu le consemnează, cizelat insesizabil şi continuu timp de veacuri, este firesc ca modificările, substituirile şi omologările diferitelor valori să se realizeze deosebit de lent, sistemul fiind caracterizat de o inerţie considerabilă.
[5] pentagrama stelată este expresia simbolică a exercitării dominaţiei în planul orizontal, material şi social prin controlul energiilor grosiere, telurice.
[6] altfel, cum s-ar putea explica pasivitatea reprezentanţilor bisericii, în faţa alterării valorilor etice şi spirituale, transformare ce pune la îndoială, pe termen lung, posibilitatea conservării fiinţei naţionale şi elementelor ei definitorii .
[7] Deja la începuturile anilor ’80, John Naisbitt, observa că “Celula de bază a societăţii se deplasează de la familie către individ. Mai mult decât oricând înainte, oamenii trăiesc singuri …” (1989, p. 239).
[8] Din datele publicate Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice, aflăm că în anul 1999 rata nupţialităţii a scăzut la 6,2 căsătorii la o mie de locuitori, aceasta fiind cea mai mică valoare înregistrată de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Vârsta medie a primei căsătorii a crescut la 26,5 ani pentru bărbaţi şi la 23,3 ani pentru femei. Rata divorţurilor a fost de 1,53‰, iar în mediul urban valoarea este de 2,7 ori mai mare în mediul urban decât în cel rural. Cele mai afectate sunt familiile tinere, astfel că frecventa maximă a divorţurilor s-a înregistrat la femeile cu vârsta cuprinsă între 25-29 ani şi la bărbaţii între 30-34 ani. Durata medie a căsătoriei a fost de 11,7 ani. Vârsta medie la data desfacerii căsătoriei a fost de 37 ani la bărbaţi şi de 33,6 ani la femei. Divorţurile care au afectat familiile cu copii minori au reprezentat 50,9% din totalul înregistrat. Printre principalele cauze care au stat la baza desfacerii căsătoriilor sunt amintite infidelitatea conjugală (11,7%), alcoolismul (9,6%) şi violenţa fizică (6,8%) (din Comunicat de presă nr. 24/2000, privind Situaţia demografică a României în anul 1999).
Astfel, pentru omul contemporan, mai ales pentru locuitorul urban, este adesea dificil să înţeleagă universul societăţii rurale tradiţionale, fascinante prin armonia şi simplitatea sa. Această simplitate însă, nu este semnul unei existenţe rudimentare, aşa cum în mod eronat este privită adesea, ci rezultatul unei vieţi trăite în împăcare şi armonie cu lumea.
Pentru omul societăţii religioase tradiţionale, întreaga lume fenomenală era spiritualizată, locurile şi timpurile având amprenta sacrului şi viaţa se organiza după legi cosmice (Eliade, 1995, cap.I). Manifestările omului, de la cele mai comune gesturi până la cele mai rafinate creaţii ale artei populare, erau integrate aceluiaşi sistem de valori tradiţionale. Destinul său era legat de cel al colectivităţii, religiozitatea având o expresie comunitară (Velasco, 1997, p. 213-214).
Comunitatea rurală era organizată spaţial în jurul bisericii, centru spiritual în care cerul era unit cu pământul şi omul se întâlnea cu Dumnezeu. Drumul principal al satului era cel ce urca spre biserică, iar aceasta era în mod firesc aşezată în locul cel mai înalt, cât mai aproape de cer. Pe turla bisericii, vizibilă din orice punct al satului era aşezată crucea, simbol al legăturii omului cu Dumnezeu (R. Vulcănescu, 1972, p. 118-123) şi al iubirii cu care El îmbrăţişează lumea.
Casele celor mai vechi şi mai gospodari locuitori ai satului erau cele mai apropiate de centru, semn că stabilitatea şi hărnicia erau bine plăcute Domnului. Cei mai puţin gospodari, ca şi noii veniţi în comunitate locuiau la periferia aşezării, acolo unde spaţiul era în curs de organizare. Tot în centrul satului era amplasată şcoala, un alt punct vital pentru comunitate, ce alături de instituţia Bisericii şi cea a familiei reprezenta o importantă cale de conservare a tezaurului cultural. Locurile de veci ale celor mai de vază membri ai comunităţii, situate împrejurul bisericii, erau simbol al unităţii Bisericii luptătoare cu Biserica triumfătoare, dar şi a continuităţii dintre lumea văzută şi cea cea nevăzută. Cimitirul era situat la graniţa universului cunoscut cu “lumea” din afară, în care uneori flăcăii se avântau în căutarea “rostului în viaţă”. Existenţa omului se desfăşura netulburată - un drum lung între viaţa de aici şi viaţa veşnică - începând cu botezul în Biserica aflată în centru şi continuând după moarte dincolo de periferia satului, în lumea din afară.
Curgerea timpului în satul românesc era caracterizată de o multitudine de evenimente, mai mult sau mai puţin însemnate. Sărbătorile religioase se împleteau în mod firesc cu datini şi obiceiuri ale folclorului local. Liturghia duminicală era urmată de hore şi serbări câmpeneşti. Marile sărbători creştine erau dublate de obiceiuri agrare, rituri de trecere şi sărbători aparţinând dimensiunii mitice şi fabuloase a existenţei (Eliade, 1995, cap. II). Această simbioză fericită a ortodoxiei româneşti cu vechile tradiţii precreştine a dăinuit vreme de secole, într-o profundă armonie (Diaconescu, 1996, vol II., p. 229-238).
Portul, cu marea sa varietate de culori şi modele, pictura şi sculptura populară, ce îmbodobeau casele oamenilor, legendele şi basmele povestite seara în jurul focului, proverbele şi zicătorile încărcate de înţelepciune, muzica şi dansul horelor, exprimau bucuria unei vieţi luminoase, aproape de Dumnezeul strămoşilor şi de creaţia Sa.
Sistemul de valori ce orienta viaţa societăţii româneşti tradiţionale avea astfel, o dublă sursă: Tradiţia creştină şi tradiţia populară.
Tradiţia populară este produsul unui lung proces de achiziţii, selecţii şi sinteze. Sursa sa este colectivă, un şir neîntrerupt de generaţii ce s-au format în mijlocul ei şi care la rândul lor au îmbogăţit-o. Calea sa de transmitere este reprezentată de întreg repertoriul de manifestări ale omului acestei societăţi. Corpul său este constituit dintr-un amalgam de valori esenţiale şi de valori sociale mai mult sau mai puţin stabile, conjuncturale, integrate în datini, obiceiuri şi cutume locale, prezente în produsele orale şi materiale ale creaţiei populare (Speranţia, 1929, p. 77-97). Acest sistem, deosebit de complex, este caracterizat de o deoebită stabilitate, datorită organizării societăţii rurale, ce are drept centru instituţia familiei tradiţionale, mediul de conservare şi transmitere a universului mitic şi folcloric.
Tradiţia creştină îşi are întemeierea în Evanghelia revelată de Mântuitorul Iisus Hristos şi propovăduită de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora. Cum adeseori Biserica a fost teatrul unor frământări ce puteau altera în timp reperele axiologice fundamentale, acestea trebuiau păstrate şi transmise într-o formă cât mai apropiată de puritarea originară. După ce, spre sfârşitul secolului IV, canonul biblic a fost definitivat, Biserica s-a îngrijit ca acesta să nu sufere modificări. Astfel problema traducerii şi copierii textelor sfinte era de o maximă importanţă pentru continuitatea religiei creştine. Din acelaşi motiv, documentele Sinoadelor Ecumenice, precum şi literatura patristică sunt categorice cu privire la necesitatea păstrării în formă neschimbată, a ritualului liturgic, a mărturisirii de credinţă, a rugăciunilor esenţiale şi a iconografiei, în tiparele canonice (Meyendorff, 1996, p. 13-21).
Spiritualitatea poporului nostru a străbătut timpul prin cele două filoane, adeseori împletite - cel al Sfintei Tradiţii şi cel al tradiţiei populare - care i-au asigurat continuitatea peste veacuri. Prin vechimea pe care o are pe acest pământ, Tradiţia creştină a însoţit poporul român încă din zorii formării sale. Ea s-a suprapus în mod natural peste o tradiţie precreştină, pe care a asimilat-o într-o mare măsură (Păcurariu, 1992, p. 69; ) şi care la rându-i, prin valorile pe care le purta, a conferit o notă specifică creştinismului românesc (R. Vulcănescu, 1985, p. 134 sq.).
La realizarea educaţiei religioase a copiilor concurau deopotrivă în vechime trei instituţii fundamentale ale societăţii rurale: Biserica, familia şi şcoala rurală.
Biserica a realizat, încă din perioada primelor secole creştine, această educaţie prin mijloacele ce-i sunt caracteristice. Liturghia duminicală, celelalte slujbe din timpul săptămânii, sărbătorile de peste an, sunt însoţite de învăţături directe, explicite, transmise prin comunicare verbală - sub forma predicilor; dincolo de aceasta, învăţătura se dezvăluie într-un univers complex de simboluri ce pot fi descoperite în desfăşurarea ritualului religios, în gestica, atitudinile şi intonaţiile preoţilor, în vestimentaţia acestora, în arhitectura bisericii şi în iconografia ce o împodobeşte.
Arta iconografică, puţin înţeleasă astăzi, era esenţială pentru realizarea catehizării[1]. De-a lungul unei lungi perioade a istoriei creştine, ştiinţa de carte era prea puţin accesibilă majorităţii membrilor Bisericii; în schimb, imaginea putea suplini acest neajuns, având şi o forţă de sugestie deosebit de puternică. Icoanele ce împodobesc bisericile ortodoxe sunt în acelaşi timp o carte de istorie creştină, un manual de cateheză şi un ghid spiritual.
Familia realiza o altă parte a educaţiei religioase, aşezând piatra de temelie a acesteia. În perioada primei copilării, părinţii şi bunicii ofereau copiilor primele cunoştinţe biblice, îi învăţau rugăciunile esenţiale şi realizau socializarea lor primară în spiritul moralei creştine. Legătura cu Biserica era asigurată de instituţia năşiei - punte între familie şi biserică - cea care avea datoria de a ghida copiii şi tinerele cupluri spre mântuirea în Hristos.
Familia tradiţională, cu organizare de tip clan, reprezenta un mediu deosebit de stabil şi asigura transmiterea valorilor moştenite, iar dintre acestea cele religi-oase ocupau un loc deosebit de important (J. Wach, 1997, p. 77-79).
Şcoala, ca instituţie distinctă, a apărut şi s-a dezvoltat târziu în cadrul societăţii rurale tradiţionale. La început educaţia şcolară a copiilor se reducea la un minimum de cunoştinţe din câteva domenii importante pentru viaţa lor ulterioară, între care cele religioase şi morale erau pe primul plan (J. Wach, 1997, p. 144-146. De multe ori această educaţie era realizată de către preotul locului sau de vreun diacon, în chiar incinta bisericii. Ulterior, pe măsura dezvoltării complexităţii sociale, şcoala a căpătat un statut propriu, iar învăţătura s-a diversificat, păstrându-se în mod firesc o întrepătrundere cu instituţia Bisericii. Absolvenţii de seminar teologic vor păstra un privilegiu tradiţional în cadrul corpului didactic, acela de a putea fi asimilaţi învăţătorilor şi institutorilor, mai ales în mediul rural, unde asigurarea personalului didactic calificat constituia o problemă, iar în multe cazuri preotul era singurul care calificarea de a realiza educaţia copiilor.
Tradiţia, o problemă de supravieţuire
Între homo religiosus şi omul de tip nou
Intrarea Regatului României în zona de dominaţie politică a Uniunii Sovietice, a determinat mutaţii profunde în viaţa românilor, transformând-o până în cele mai intime aspecte ale sale. În planul ideilor şi credinţelor religioase, puterea sovietică a dus o politică intens şi fundamental secularizantă.
Într-o societate stabilă, cum era cea a României antebelice, în care societatea rurală era deosebit de bine reprezentată, o astfel de politică de secularizare nu putea da rezultate semnificative pe termen scurt. Matricea comunitară, în mod firesc stabilă şi conservatoare, reprezenta canalul de transmitere a valorilor tradiţionale, adânc înrădăcinate în conştiinţele individuale şi care determinau coerenţa structurilor sociale, mai mult sau mai puţin complexe.
În perioada postbelică, România a cunoscut un ritm deosebit de rapid al industrializării. Depopularea treptată a regiunilor rurale şi migraţia spre aglomerările urbane au constituit factori determinaţi pentru erodarea şi destrămarea matricei comunitare.
Sistemul de valori tradiţional, conturat şi cristalizat într-o perioadă apreciabilă de timp a fost înlocuit treptat cu valori, norme şi reguli ale puterii dominante. Elemente definitorii ale comunităţii şi reprezentări simbolice tradiţionale şi-au diminuat treptat importanţa sau au cunoscut alterări de substanţă.
Aparatul ideologic comunist şi-a impus valorile şi prin modificarea organizării spaţiale a comunităţii. Biserica, atunci când nu a fost în mod explicit împiedicată să-şi îndeplinească misiunea, a fost obligată să părăsească rolul de centru al comunităţii în favoarea altor instituţii. Primăria, ca centru de exercitare a puterii politico-administrative şi căminul cultural ca centru de propagandă a ideologiei oficiale, au preluat treptat funcţiile Bisericii.
Şcoala s-a transformat într-un instrument esenţial de promovare a ideologiei, valorilor şi istoriei puterii politice. Din acest motiv a fost impusă o linie doctrinară “ateist ştiinţifică” şcolii[2], pentru a separa două instituţii care, în istoria modernă a României, au fost complementare în educaţia a multe generaţii de elevi. Comunităţile rurale s-au reorganizat în jurul acestor instituţii, iar casele fruntaşilor anatemizaţi ca “duşmani ai poporului” au fost preluate de privilegiaţii noului regim[3].
Curgerea timpului în satul românesc era caracterizată de o multitudine de evenimente, mai mult sau mai puţin însemnate. Sărbătorile religioase se împleteau în mod firesc cu datini şi obiceiuri ale folclorului local. Liturghia duminicală era urmată de hore şi serbări câmpeneşti. Marile sărbători creştine erau dublate de obiceiuri agrare, rituri de trecere şi sărbători aparţinând dimensiunii mitice şi fabuloase a existenţei. Treptat, adeseori brutal, acestea au fost schimbate cu festivităţi ce glorificau personaje politice şi evenimente importante pentru regimul politic instaurat în România. Liturghia şi hora au fost înlocuite în mod discreţionar prin adunări tovărăşeşti şi şedinţe de partid periodice. Evenimente altădată importante, obiceiuri şi datini foarte vechi au fost treptat uitate sau în cel mai fericit caz, conservate în subconşientul colectiv. Culorile vii şi luminoase al portului se uniformizează în nuanţe terne şi cenuşii. Cuşma este înlocuită cu basca, cămeşoaiaia albă şi iţarii cu uniforma muncitorească, ia şi fota cu salopeta.
După 1964, România s-a distanţat vizibil de Uniunea Sovietică şi reprezentanţii puterii politice au devenit conştienţi de unul dintre efectele dezastruoase ce au urmat dictaturii staliniste. Pe termen lung, exista pericolul pierderii conştiinţei şi identităţii naţionale, odată cu pierderea datinilor şi obiceiurilor, a folclorului şi portului popular. Chiar dacă ulterior a fost făcut un efort deosebit pentru conservarea acest patrimoniu, perioada celor două decenii de politică antinaţională a determinat pierderi ireparabile tradiţiei populare.
Pe de altă parte, aceasta era doar una dintre feţele unei probleme mult mai profunde, astfel că efortul de conservare etno-folclorică s-a dovedit cu totul insuficient. Referenţialul axiologic tradiţional era un ansamblu omogen şi complementar de valori religioase şi laice, individuale şi colective, sedimentate de-a lungul unui interval apreciabil de timp, sistem ce satisfăcea criteriul completitudinii şi care dispunea de articulări şi sisteme de reglare foarte fine. Modificările la nivelul conştiinţei colective, eliminarea rapidă[4] şi artificială a unor valori, în speţă cele religioase, a condus la efecte secundare mai mult sau mai puţin previzibile. Uneori, din încercarea de a echilibra valorile tradiţionale cu cele ale ideologiei social-politice, de a glorifica regimul politic şi pe potentaţii ei, au fost creaţi hibrizi groteşti, precum “folclorul de tip nou”.
Simbolul fundamental al crucii a fost înlocuit cu “steaua roşie” a puterii sovietice[5]. Locul icoanelor este luat de tablourile şi fotografiile reprezentanţilor puterii politice. Inscripţiile cu texte religioase sunt înlocuite cu citate şi lozinci politice.
Trecerea de la un simbol cu dublă orientare - verticală şi orizontală, la unul cu orientare simplă - orizontală, implică o profundă mutaţie ontologică (R. Guénon, 1995, p. 206 sq.). Este o substituire a unui reper transcendent printr-unul al puterii seculare. Astfel transformările socio-politice au determinat mutaţii în conştiinţa colectivă şi în cele individuale.
Reperele axiologice tradiţionale, atribuite unei surse transcendente jocului social, deosebit de stabile tocmai datorită acestei atribuiri, au fost înlocuite treptat şi sistematic de un sistem de valori conjuncturale. Acest proces, de durată, s-a desfăşurat prin intervenţia şi efortul agenţilor ideologici ai puterii sovietice şi cu aportul şi colaborarea elementelor autohtone desprinse de valorile tradiţionale sau ostile acestora.
Procesul de înlocuire a valorilor tradiţionale a ţintit în mod sistematic şi domeniul ideilor şi credinţelor religioase (H. de Lesquen, 1995). Valorile creştine, ce orientau într-o mare măsură modul de gândire şi de acţiune al oamenilor, atitudinea în faţa propriei existenţe şi sistemul de relaţii sociale, au suferit mutaţii sensibile în aproape jumătate de secol.
Cu toate acestea s-a manifestat un contracurent de rezistenţă faţă de secularizarea şi îndepărtarea de tradiţie a poporului român. Comunităţi izolate şi nesupuse colectivizării, mediile monastice, dar şi indivizi izolaţi s-au străduit să păstreze vie legătura cu filonul tradiţional, chiar dacă aceasta i-a costat de multe ori libertatea şi chiar viaţa. Legătura cu Biserica a însemnat, dincolo de sprijinul moral, principala sursă de formare pe linia unei spiritualităţi autentice într-o societate declarată atee; de asemenea, familia, în măsura în care a conservat vechile valori, a reuşit să asigure şi continuitatea unei educaţii religioase.
Ca de atâtea ori în istorie, tradiţia spirituală a supravieţuit unui timp ostil prin intermediul modelelor individuale – preoţi şi laici - ce i-au ipostaziat valorile, înaintând contra curentului ideologiei oficiale, într-o lume din ce în ce mai supusă materialismului şi minciunii. Ei au constituit alternativa “bunului creştin” la transformarea societăţii într-o masă nediferenţiată de “oameni de tip nou”.
Continuitate şi hiatus, după 1989
Între trăirea şi conştiinţa religioasă din spaţiul românesc, anterioare dictaturilor atee şi cea reafirmată după căderea blocului comunist, există, dincolo de fireasca continuitate, o serie de diferenţe ce se constituie într-un veritabil hiatus, prea puţin observat şi înţeles de către societatea contemporană şi chiar de către cei ce prin formaţia pe care o au îşi revendică şi/sau au misiunea de a îndruma viaţa religioasă a acestei societăţi[6].
Sunt sesizabile o serie de mutaţii ce diferenţiază societatea actuală de societatea de acum jumătate de secol, şi cu atât mai mult de societatea rurală tradiţională. Am selectat dintre acestea un număr de cinci, cu un impact puternic şi nefast asupra profilului spiritual al poporului român.
(1) Dispariţia familiei tradiţionale şi declinul familiei nucleare
Politicile sociale postbelice, ritmul înalt al industrializării şi cooperativizarea sectorului agricol au condus în câteva decenii la depopularea masivă a satelor, astfel că familia rurală de tip clan este astăzi doar o amintire. Locul său a fost luat de familia nucleară, formată din părinţi şi copii, mult mai mobilă şi mai adaptată unei societăţi în care schimbările se petrec din ce în ce mai rapid. Astăzi, la rândul său, familia nucleară cedează treptat locul familiei mono-parentale (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1999; C. Ciupercă, 1999). Această realitate implică o modificare profundă la temelia structurii sociale, nefiind îndepărtat în timp momentul în care celula de bază a societăţii va fi individul şi nu familia[7].
Societatea românească actuală acordă o importanţă din ce în ce mai mică familiei, deşi această neglijenţă poate determina în timp consecinţe sociale majore. Astăzi, familia românească se află în situaţia de a nu-şi mai putea îndeplini misiunea tradiţională, statisticile oficiale[8] indicând-o a fi într-un declin constant, reflectat dealtfel şi de sporul populaţiei, negativ de peste un deceniu. Este fără precedent în istoria modernă şi cea contemporană a românilor o perioadă atât de îndelungată în care sporul populaţiei să fi fost negativ, nici măcar perioada celui de-al doilea război mondial şi anii imediat următori n-au înregistrat un astfel de fenomen.
(2) Reculul valorilor colective şi triumful valorilor individuale
Sentimentul apartenenţei la comunitate, neam sau ţară au fost înlocuite treptat de un puternic sentiment al individualităţii. Dincolo de nelipsitele lozinci ce glorificau ataşamentul faţă de patrie şi popor, faţă de valorile comunitare, regimul comunist a promovat o politică de atomizare a societăţii, menită să asigure stabilitatea regimului totalitar.
După căderea blocului comunist şi intrarea treptată a României în rândul ţărilor cu regim democratic, acest proces de atomizare continuă. Societatea românească se dovedeşte nepregătită în faţa provocărilor societăţii de consum, întemeiată ideologic pe pragmatism, cu atât mai mult cu cât această filosofie de viaţă este străină spiritului naţional. Tendinţa de destrămarea a relaţiilor interpersonale este accentuată şi de faptul că drepturile omului şi regulile unui regim democratic sunt interpretate adesea greşit din necunoaştere sau se transformă în slogan pentru a susţine politica unor grupuri de interese.
Binele colectiv rămâne scop social doar la nivel declarativ, iar în umbra sa se poartă o luptă aprigă pentru satisfacerea intereselor individuale, adeseori în detrimentul aproapelui. Dar prosperitatea şi confortul obţinute astfel nu aduc nimănui fericirea, iar însingurarea oamenilor este din ce în ce mai dramatică, deşi fiecare caută să o înlocuiască cu surogate. Din ce în ce mai mulţi oameni caută să îşi cumpere o “fericire” iluzorie, pentru a umple vidul ce-i înconjoară. Paradoxal, deşi mijloacele de comunicare se diversifică şi perfecţionează, oamenii sunt din ce în ce mai anonimi, comunică din ce în ce mai superficial şi se simt din ce în ce mai singuri. Dacă omul nu îşi are temei ontologic decît în umanitate, iar umanitatea este produsul sinergiei conştiinţelor individuale, atunci omul nu poate găsi împlinirea decât subordonând valorile individuale, celor comunitare. O societate în care primează valorile individuale este este ameninţată de anomie şi disoluţie.
(3) Dinspre tradiţie spre modă
Realităţile regimului totalitar comunist au determinat în timp o alunecare dinspre ataşamentul faţă de valorile tradiţionale, stabile şi conservatoare, spre valorile conjuncturale, negociabile şi mobile.
După 1989, această tendinţă continuă în România într-o altă formă. Societatea de consum, caracterizată de o competiţie socio-economică deosebit de puternică, asaltează “ţinta”, consumatorul, printr-un veritabil război mediatic. Moda a devenit într-un deceniu o dominantă societăţii româneşti, un mod de viaţă întreţinut prin mijloace specifice de către ansamblul intermediarilor mediatici şi în principal de către televiziunile comerciale (P. Bourdieu, 1998, p. 44-55).
Ea nu mai este “stil”, suferind o severă redefinire conceptuală (J. Duvignaud, 1984, p. 166-183). Moda impregnează întregul spectru al “artei” şi al industriilor bunurilor de larg consum. Valorile, stabile în trecut, sunt din ce în ce mai supuse modei în zilele noastre, din ce în ce mai instabile, redefinindu-se continuu. Societatea românească se confruntă cu un asalt al valorilor conjuncturale asupra valorilor tradiţionale, într-o competiţie inegală şi în care moda câştigă în mod sistematic tot mai mult teren. A fi în pas cu moda este o condiţie importantă a recunoaşterii sociale.
Mai mult chiar, interesul pentru produsele tradiţionale devine o modă, neglijându-se sensul profund al tradiţiei. Comerţul cu kitch-uri materiale şi spirituale este înfloritor, pentru că a devenit o modă să fii în pas cu tradiţia. Contra cost se poate obţine o iniţiere sau o piesă tradiţională “autentică” bună pentru a uimi cunoscuţii. În aceste condiţii tradiţiile, atât cea populară cât şi cea religioasă, riscă să se transforme în simplă marfă, iar conservarea lor să fie una artificială, din simple raţiuni de economie a turismului.
(4) Îndepărtarea de valorile morale
Problemele majore ale familiei, lipsa de coerenţă şi confuzia ce definesc activitatea principalelor instituţii ale statului român, declinul economic fără precedent, corupţia aproape generalizată, perspectiva unor noi generaţii de sacrificiu, sunt semnele unei societăţi aflate într-o acută şi profundă criză morală. Relativizarea reperelor valorice, într-o societate supusă unor schimbări majore, oferă o perspectivă alarmantă, mai ales că afectate de această criză sunt în principal generaţiile în formare, cu o scară de valori fragilă. Conducătorii şării şi cei ai comunităţilor locale sunt de multe ori departe de a fi exemple de ţinută morală şi de demnitate, dar pentru că sunt simboluri ale reuşitei financiar-sociale, devin modele credibile şi exercită o nefastă fascinaţie în special pentru tineri.
După 1989 evoluţia devianţei şi delincvenţei juvenile a cunoscut o creştere alarmantă. Cazurile de copii şi tineri în pericol moral, devianţi şi predelincvenţi, sunt din ce în ce mai frecvente, iar delinvenţa populaţiei tinere şi foarte tinere tinde să o întreacă pe cea a populaţiei adulte (I. Pitulescu, 1995, p. 129-131, 183-184). Mediile în care se manifestă aceste fenomene aparţin în principal arealelor urbane (M. Voinea, 1997, p. 90-91, 105-105), cele mai puţin conservative din punct de vedere axiologic şi cele mai supuse “tirului mediatic” al televiziunilor comerciale. Tot în aceste zone se manifestă o creştere semnificativă în rândul tinerilor a consumului de băuturi alcoolice, a stupefiantelor şi a tabagismului. Interesul faţă de instituţia şcolii şi propria educaţie este din ce în ce mai scăzut, iar preocuparea faţă de propriul viitor devine din ce în ce mai îndepărtată.
(5) Îndepărtarea de valorile religioase
Realizând o comparaţie între stabilitatea societăţilor tradiţionale şi criza globală reflectată de problematica lumii contemporane, o concluzie se desprinde cu evidenţă şi anume accea că, în lumea contemporană, contradicţiile şi conflictele îşi au o cauză majoră în îndepărtarea omului de Dumnezeu şi implicit de sistemele de valori spirituale tradiţionale (J. M. Velasco, 1997, p. 115-118). Această cauză se repercutează defavorabil în toate domeniile de activitate şi sferele de manifestare ale omului contemporan.
Criza economico-financiară acută cu care se confruntă România, atât de mediatizată, nu este cel mai redutabil pericoll, căci aceasta este doar un efect. Cauza o constituie o profundă criză spirituală, ce tinde să devină cronică şi care determină o din ce în ce mai serioasă pierdere a reperelor morale şi care, pe termen lung, poate conduce la pierderea identităţii spirituale şi naţionale (I. Bădescu, 1997, p. 275-276).
Ea se manifestă şi în interiorul instituţiei care, mai mult decât familia, asigură în mod tradiţional conservarea patrimoniului spiritual. Biserica, cea care trebuie să conserve filonul ortodoxiei, moştenit de la Biserica primară, tinde să se îndepărteze insesizabil de la misiunea sa. Cei care resimt această îndepărtare sunt tocmai cei care doresc să se împlinească spiritual în interiorul acesteia. Trăirea religioasă îşi pierde treptat caracterul comunitar şi devine din ce în ce mai individualizată (J. Wach, 1997, p. 51-54).
Criza religioasă se manifestă şi în dimensiunea simbolică a spaţiului creştin românesc. Sub presiunea subculturii consumiste, simbolurile fundamentale tind să se golească de conţinut, iar arta sacră devine produs al economiei de piaţă. Crucea se transformă în obiect de podoabă, icoana devine tablou cu temă religioasă sau breloc pentru chei, iar bisericile şi mănăstirile ajung simple obiective turistice, atunci când nu sunt ţinta pelerinilor în căutare de senzaţional.
Aspectele abordate reprezintă simptome ale unei societăţi aflate în ‘’tranziţie‘’ spre un viitor ce se anunţă prea puţin promiţător. Din acest motiv recuperarea tradiţiei şi întoarcerea către valorile ei pot deveni într-un timp nu foarte îndepărtat o problemă de stabilitate socială, de conservare a patrimoniului cultural şi în ultimă instanţă de supravieţuire (M. Diaconescu, 1996, p. 244 sq.) a fiinţei naţionale. Aceasta presupune însă un efort continuu şi de lungă durată îndreptat către educaţia prin şi pentru valori.
Se ridică o întrebare însă. Care sunt acele valori care vor trebui cultivate de societatea românească? Şi pentru că valorile sunt ipostaziate de anumite paradigme fundamentale de personalitate, modele esenţiale aparţinând istoriei sau timpurilor mitice, este important de aflat către care dintre aceste modele se îndreaptă speranţa de mai bine a conştiinţei naţionale. Va fi important de observat în ce măsură aceste modele şi valorile pe care le poartă sunt cele menite să ne asigure o bună integrare şi un loc demn în lumea comună care se construieşte.
Cercetarea pe care o prezentăm în continuare a căutat să răspundă la aceste întrebări, constituindu-se şi într-o pledoarie indirectă pentru întoarcerea la înţelepciunea, echilibrul şi prosperitatea ce caracterizau odinioară spaţiul spiritual românesc.
[1] o frumoasă expunere despre împletirea esteticului cu spiritualul, despre cultivarea valorilor creştine prin creaţia artistică, în cap. Arta este catehizare, Mihail Diaconescu, 1996, p. 115-144.
[2] Anexa II cuprinde extrase din legislaţia învăţământului pentru perioada 1948-1989.
[3] Cu privire la metodele utilizate de regimurile totalitare pentru a prelua puterea, a legitima abuzurile şi a-şi impune sistemul de valori a se vedea lucrarea lui Bogdan Ficeac, 1996, p. 60-66.
[4] într-un sistem axiologic tradiţional, cu rădăcini adeseori atât de vechi încât istoria nu le consemnează, cizelat insesizabil şi continuu timp de veacuri, este firesc ca modificările, substituirile şi omologările diferitelor valori să se realizeze deosebit de lent, sistemul fiind caracterizat de o inerţie considerabilă.
[5] pentagrama stelată este expresia simbolică a exercitării dominaţiei în planul orizontal, material şi social prin controlul energiilor grosiere, telurice.
[6] altfel, cum s-ar putea explica pasivitatea reprezentanţilor bisericii, în faţa alterării valorilor etice şi spirituale, transformare ce pune la îndoială, pe termen lung, posibilitatea conservării fiinţei naţionale şi elementelor ei definitorii .
[7] Deja la începuturile anilor ’80, John Naisbitt, observa că “Celula de bază a societăţii se deplasează de la familie către individ. Mai mult decât oricând înainte, oamenii trăiesc singuri …” (1989, p. 239).
[8] Din datele publicate Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice, aflăm că în anul 1999 rata nupţialităţii a scăzut la 6,2 căsătorii la o mie de locuitori, aceasta fiind cea mai mică valoare înregistrată de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Vârsta medie a primei căsătorii a crescut la 26,5 ani pentru bărbaţi şi la 23,3 ani pentru femei. Rata divorţurilor a fost de 1,53‰, iar în mediul urban valoarea este de 2,7 ori mai mare în mediul urban decât în cel rural. Cele mai afectate sunt familiile tinere, astfel că frecventa maximă a divorţurilor s-a înregistrat la femeile cu vârsta cuprinsă între 25-29 ani şi la bărbaţii între 30-34 ani. Durata medie a căsătoriei a fost de 11,7 ani. Vârsta medie la data desfacerii căsătoriei a fost de 37 ani la bărbaţi şi de 33,6 ani la femei. Divorţurile care au afectat familiile cu copii minori au reprezentat 50,9% din totalul înregistrat. Printre principalele cauze care au stat la baza desfacerii căsătoriilor sunt amintite infidelitatea conjugală (11,7%), alcoolismul (9,6%) şi violenţa fizică (6,8%) (din Comunicat de presă nr. 24/2000, privind Situaţia demografică a României în anul 1999).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu