De când există pe pământ omul a încercat să descopere taina nemuririi; prin plante, metode chimice, prin penitenţe, pranayama... Însă până acum, omenirea încă nu a reuşit să descopere nemurirea.
În cărţile religioase găsim adesea cuvântul nemurire. El nu se referă la nemurirea fizică ci la nemurirea sufletului.
În vremea lui Buddha, o femeie i-a adus lui Buddha singurul ei copil care murise, rugându-l să îl învie. Buddha i-a spus: ,,Am s-o fac dacă ai să-mi aduci o mână de grâu dintr-o casă în care n-a murit nimeni până acum.” Plină de speranţă, femeia a pornit din casă în casă, din ţinut în ţinut, peste tot spunându-i-se însă: ,,Ne-a murit cineva acum câteva zile” sau ,,Am pierdut o rudă acum câteva luni”. În cele din urmă femeia s-a întors la Buddha nereuşind să găsească o casă în care moartea să nu fi poposit. Cu alte cuvinte, nemurirea fizică este ceva ce nu poate fi aflat.
Se spune că Alexandru cel Mare a căutat apa pe care dacă o bei devii nemuritor. În drumurile sale prin lume, un bătrân dintr-un sat i-a spus că undeva, departe, într-un anume loc, se află o peşteră şi în acea peşteră se află un ulcior cu apă, din care cel ce bea devine nemuritor.
Alexandru a găsit locul, a găsit peştera şi când s-a aplecat să soarbă din apă o voce slabă l-a oprit spunându-i: ,,Nu bea din apa aceasta.” Cu greu, Alexandru a descoperit a cui era acea voce. Un om micuţ, slab, cu corpul tremurând şi faţa plină de cute adânci. ,,Nenorocul m-a adus aici acum o mie de ani şi am băut din această apă căci eram însetat. Acum am o mie de ani şi nu mai văd, nu mă mai pot mişca, sunt complet neputincios. Vrei să ai şi tu parte de nemurirea la care am ajuns eu? Dacă da, atunci soarbe din apă.”
Se spune că Alexandru cel Mare a ieşit din peşteră extrem de nefericit. Găsise în sfârşit izvorul vieţii veşnice dar în acelaşi timp văzuse ce-ar fi însemnat să soarbă din el.
Dacă ar fi posibilă această nemurire fizică, ce s-ar întâmpla atunci cu această lume? Ar deveni încărcată până la refuz de oameni bătrâni, neputincioşi, ce nu se pot mişca, ce nu pot vorbi, ce nu pot vedea şi ce nu pot muri - dorindu-şi moartea, dar neputând muri. Aceasta este nemurirea pe care omenirea şi-o doreşte atât de mult.
Dacă ar fi posibilă această nemurire fizică, ce s-ar întâmpla atunci cu această lume? Ar deveni încărcată până la refuz de oameni bătrâni, neputincioşi, ce nu se pot mişca, ce nu pot vorbi, ce nu pot vedea şi ce nu pot muri - dorindu-şi moartea, dar neputând muri. Aceasta este nemurirea pe care omenirea şi-o doreşte atât de mult.
Un sfetnic i-a spus odată unui rege arab că există în Hindustan un anumit copac ale cărui fructe, culese şi mâncate, te vor face să nu mai îmbătrâneşti şi să mori. Regele şi-a trimis pe dată un sol de nădejde în India. Acesta a căutat cu ardoare în munţi şi în câmpii, în peşteri şi în creste pline de zăpadă, a căutat în fiecare colţişor al Indiei. De câte ori întreba pe cineva despre copac, oamenii îi râdeau în faţă şi îl întrebau cum e cu putinţă ca un om atât de isteţ ca el să plece într-o solie atât de prostească. În cele din urmă, frustrat şi umilit, el îi scrise regelui: ,,Stăpâne, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Am călătorit mii de kilometri şi am întrebat mii de oameni, dar copacul ce mi l-ai descris nu este de găsit. Mă întorc acasă fără să fi împlinit misiunea.”
În drumul său spre casă, el întâlni un mistic care îl întrebă de ce este atât de trist şi dezamăgit. Aflând despre ce este vorba, misticul i-a spus: ,,Ascultă, umbli după o himeră. Te duci după o umbră, pierzând realitatea, spiritul. Cu siguranţă există un copac ale cărui fructe dăruiesc nemurirea, dar acesta este copacul spiritualităţii. Nu trebuie să urmezi umbra ci realitatea.”
Acest corp omenesc este o entitate biologică, asemenea unui copac sau oricărei alte plante care se naşte, se dezvoltă, apoi se ofileşte şi moare. Aidoma oricărui alt lucru material din această lume, el este supus pieirii. Nimic nu este nemuritor în această lume fizică. Nimeni nu a trăit veşnic şi este un vis să speri aşa ceva. Numai că există acel alt fel de nemurire despre care vorbea acel mistic şi care există deopotrivă în lumea întreagă, în întreg universul.
În Upanishade este scrisă povestea unui rege care, din anumite motive şi-a părăsit fiul, blestemându-l şi poruncindu-i să meargă în faţa lui Yama, îngerul morţii. Fiul se supuse şi merse la Yama care însă nu era în acel moment acolo. El îl aşteptă cu răbdare trei zile. Când s-a întors, Yama a fost foarte mulţumit de răbdarea de care dăduse dovadă băiatul şi i-a spus că îi va împlini orice dorinţă.
,,Nu-mi doresc nimic altceva decât să dobândesc cunoaşterea vieţii şi a morţii”, spuse băiatul. A fost începutul unui lung dialog între cei doi, încheiat de Yama prin întrebarea: ,,Cine dintre cei care caută nemurirea se gândeşte să înceteze a mai privi în afară şi îşi îndreaptă privirea către înăuntru?”
Cu alte cuvinte, foarte puţini sunt oamenii care caută înăuntrul lor, locul unde află răspuns la toate tainele, locul unde Dumnezeu însuşi sălăşluieşte. Trebuie ,,să închidem” ochii la ceea ce este în afara noastră şi să privim la ceea ce este înăuntrul nostru - aceasta i-a spus Yama băiatului.
Expresia ,,viaţă veşnică” apare foarte des şi în Noul Testament. Ea se referă însă la viaţa interioară, viaţa de dincolo de planul fizic.
Dar cui să ne adresăm pentru a dobândi cunoaşterea acestui copac spiritual, acest copac al nemuririi? Cine ne poate spune ce este veşnic? Trebuie să găsim pe cineva care a experimentat el însuşi acest lucru, care a desluşit această taină a vieţii şi morţii.
În drumul său spre casă, el întâlni un mistic care îl întrebă de ce este atât de trist şi dezamăgit. Aflând despre ce este vorba, misticul i-a spus: ,,Ascultă, umbli după o himeră. Te duci după o umbră, pierzând realitatea, spiritul. Cu siguranţă există un copac ale cărui fructe dăruiesc nemurirea, dar acesta este copacul spiritualităţii. Nu trebuie să urmezi umbra ci realitatea.”
Acest corp omenesc este o entitate biologică, asemenea unui copac sau oricărei alte plante care se naşte, se dezvoltă, apoi se ofileşte şi moare. Aidoma oricărui alt lucru material din această lume, el este supus pieirii. Nimic nu este nemuritor în această lume fizică. Nimeni nu a trăit veşnic şi este un vis să speri aşa ceva. Numai că există acel alt fel de nemurire despre care vorbea acel mistic şi care există deopotrivă în lumea întreagă, în întreg universul.
În Upanishade este scrisă povestea unui rege care, din anumite motive şi-a părăsit fiul, blestemându-l şi poruncindu-i să meargă în faţa lui Yama, îngerul morţii. Fiul se supuse şi merse la Yama care însă nu era în acel moment acolo. El îl aşteptă cu răbdare trei zile. Când s-a întors, Yama a fost foarte mulţumit de răbdarea de care dăduse dovadă băiatul şi i-a spus că îi va împlini orice dorinţă.
,,Nu-mi doresc nimic altceva decât să dobândesc cunoaşterea vieţii şi a morţii”, spuse băiatul. A fost începutul unui lung dialog între cei doi, încheiat de Yama prin întrebarea: ,,Cine dintre cei care caută nemurirea se gândeşte să înceteze a mai privi în afară şi îşi îndreaptă privirea către înăuntru?”
Cu alte cuvinte, foarte puţini sunt oamenii care caută înăuntrul lor, locul unde află răspuns la toate tainele, locul unde Dumnezeu însuşi sălăşluieşte. Trebuie ,,să închidem” ochii la ceea ce este în afara noastră şi să privim la ceea ce este înăuntrul nostru - aceasta i-a spus Yama băiatului.
Expresia ,,viaţă veşnică” apare foarte des şi în Noul Testament. Ea se referă însă la viaţa interioară, viaţa de dincolo de planul fizic.
Dar cui să ne adresăm pentru a dobândi cunoaşterea acestui copac spiritual, acest copac al nemuririi? Cine ne poate spune ce este veşnic? Trebuie să găsim pe cineva care a experimentat el însuşi acest lucru, care a desluşit această taină a vieţii şi morţii.
Cine sunt aceşti oameni?
Ei sunt misticii, sfinţii, cei care, zilnic, la dorinţă şi cu bună ştiinţă părăsesc acest trup, urcă în regiunile spirituale mai înalte şi revin apoi în trup.
Ei sunt adevăraţii mistici ai tuturor învăţăturilor spirituale.
Un grup de tineri a ajuns în faţa lui Buddha şi l-a întrebat cum să poată atinge nemurirea. ,,Să nu vă naşteţi vreodată”, le-a răspuns Buddha. ,,Dar noi ne-am născut deja”, au continuat nedumeriţi tinerii. La o întrebare similară, un maestru a răspuns: ,,Du-te în locul în care vei ajunge după moarte acum, cât eşti încă viu.”
,,Mori înaintea morţii tale” spunea Mohamed, iar Kabir spunea: ,,Întreaga lume moare dar Kabir, Slujitorul, a murit o astfel de moarte încât nu va mai muri nicicând.”
,,Ce mai poate face moartea celor care au murit înaintea morţii?” spune un alt mistic musulman. Iar Maulana Rum spune: ,,O, prietene, mori înaintea morţii de vrei ca să trăieşti veşnic.”
Există o trăsătură comună ce se desprinde din toate aceste citate. Este ceea ce spunea Sfântul Pavel prin ,,Eu mor în fiecare zi”. Acesta este secretul nemuririi. Trebuie să învăţăm să murim din timpul vieţii. Trebuie să învăţăm să murim de la un expert, de la un specialist. Nu de la cineva care a citit în cărţi, nu de la cel care poate ţine prelegeri, ci de la cel care moare el însuşi în fiecare zi. El ne va învăţa să murim pentru a trăi.
Întrebarea este: vrem într-adevăr s-o facem? Suntem sinceri în dorinţa noastră? Credem cu adevărat că un om poate muri şi trăi veşnic? Nu avem însă altă alternativă. Ori murim şi venim înapoi în această lume pentru a continua a muri şi a veni din nou în această lume iarăşi şi iarăşi, ori practicăm metoda dată nouă de către Învăţătorii desăvârşiţi. Moartea este inevitabilă şi de neocolit pentru nimeni, oricât de isteţ şi de inteligent ar fi.
Maulana Rum ne spune o poveste în acest sens. Sultanul Mohamed era un rege puternic şi măreţ, atât de puternic încât se spune că putea porunci vântului şi ploii, soarelui şi lunii. Într-o zi unul dintre supuşii săi se prezentă la curte şi îi spuse: ,,O stăpâne, sunt îngrozit, mi-e tare, tare frică.”
,,De ce, ce s-a întâmplat”, îl întrebă regele.
Ei sunt misticii, sfinţii, cei care, zilnic, la dorinţă şi cu bună ştiinţă părăsesc acest trup, urcă în regiunile spirituale mai înalte şi revin apoi în trup.
Ei sunt adevăraţii mistici ai tuturor învăţăturilor spirituale.
Un grup de tineri a ajuns în faţa lui Buddha şi l-a întrebat cum să poată atinge nemurirea. ,,Să nu vă naşteţi vreodată”, le-a răspuns Buddha. ,,Dar noi ne-am născut deja”, au continuat nedumeriţi tinerii. La o întrebare similară, un maestru a răspuns: ,,Du-te în locul în care vei ajunge după moarte acum, cât eşti încă viu.”
,,Mori înaintea morţii tale” spunea Mohamed, iar Kabir spunea: ,,Întreaga lume moare dar Kabir, Slujitorul, a murit o astfel de moarte încât nu va mai muri nicicând.”
,,Ce mai poate face moartea celor care au murit înaintea morţii?” spune un alt mistic musulman. Iar Maulana Rum spune: ,,O, prietene, mori înaintea morţii de vrei ca să trăieşti veşnic.”
Există o trăsătură comună ce se desprinde din toate aceste citate. Este ceea ce spunea Sfântul Pavel prin ,,Eu mor în fiecare zi”. Acesta este secretul nemuririi. Trebuie să învăţăm să murim din timpul vieţii. Trebuie să învăţăm să murim de la un expert, de la un specialist. Nu de la cineva care a citit în cărţi, nu de la cel care poate ţine prelegeri, ci de la cel care moare el însuşi în fiecare zi. El ne va învăţa să murim pentru a trăi.
Întrebarea este: vrem într-adevăr s-o facem? Suntem sinceri în dorinţa noastră? Credem cu adevărat că un om poate muri şi trăi veşnic? Nu avem însă altă alternativă. Ori murim şi venim înapoi în această lume pentru a continua a muri şi a veni din nou în această lume iarăşi şi iarăşi, ori practicăm metoda dată nouă de către Învăţătorii desăvârşiţi. Moartea este inevitabilă şi de neocolit pentru nimeni, oricât de isteţ şi de inteligent ar fi.
Maulana Rum ne spune o poveste în acest sens. Sultanul Mohamed era un rege puternic şi măreţ, atât de puternic încât se spune că putea porunci vântului şi ploii, soarelui şi lunii. Într-o zi unul dintre supuşii săi se prezentă la curte şi îi spuse: ,,O stăpâne, sunt îngrozit, mi-e tare, tare frică.”
,,De ce, ce s-a întâmplat”, îl întrebă regele.
,,Când mă aflam pe drum, îngerul morţii mi-a apărut în cale şi s-a holbat la mine mirat. Am luat-o la goană şi am venit aici. Scapă-mă te rog, de el.”
,,Ce pot face ca să te salvez?”
,,Du-mă în India”, se rugă omul.
Regele porunci vântului care îl şi purtă pe dată în India pe bietul om. Câteva minute mai târziu Îngerul morţii sosi şi el la curtea Sultanului Mohamed. Regele îl chemă şi îi spuse: ,,De ce îmi sperii supuşii?” ,,Eu n-am făcut nimic. Aveam poruncă de la Dumnezeu să-l iau pe acest om din India. L-am văzut însă aici şi de aceea m-am uitat la el cu mirare. Dar, mi-am împlinit misiunea şi am ajuns la timp în India pentru a-l lua de acolo.”
Maulana Rum a fost un sfânt adevărat. El a cunocut foarte bine natura minţii. Noi vrem să fugim de lucrurile neplăcute. Dar, spune el, nu putem scăpa de ele. Nimic nu stă în mâinile noastre; totul este în mâinile lui Dumnezeu. Momentul şi locul naşterii noastre sunt predestinate. Unde să fugim? Moartea este inevitabilă şi ea va veni fie că ne place sau nu. Depinde de noi să găsim modalităţile de a o întâmpina şi de a-i face faţă, nu de a fugi de ea.
Ce este de fapt moartea obişnuită?
Un mistic, Maharaj Jagat Singh, din Dera, Punjab, i-a poftit pe câţiva tineri care nu erau obisnuiti cu cele spirituale, să stea jos şi i-a întrebat dacă vreunul dintre ei îşi înfăptuia adevărata lui muncă, accentuând cuvântul adevărata. Ei au răspuns că da - unul dintre ei este vânzător într-un magazin, altul este student şi aşa mai departe. Unul singur a înţeles întrebarea şi a spus că se trezeşte dimineaţa devreme şi îşi spune rugăciunile către Dumnezeu.
Apoi Maharaj Ji i-a întrebat dacă au văzut vreodată pe cineva murind şi dacă ştiu ce se întâmplă în momentul morţii. Tinerii au răspuns că, după câte ştiu ei, picioarele şi mâinile şi mai apoi întreg corpul muribundului se răcesc, şi omul moare.
,,Aflaţi că există o metodă de a muri la dorinţă şi avem datoria de a o încerca. Vom muri negreşit într-o bună zi, de ce să nu aruncăm o privire la ceea ce se va petrece? În acest fel nu ne va mai fi frică de moarte.” El a explicat apoi pe larg ce este moartea. ,,Când ne este somn întregul curent de atenţie sau de conştiiţă, se retrage în mod natural în ochiul al treilea, centrul dintre cei doi ochi. El vine aici de bună voie. Apoi, în mod obişnuit, când adormim, el coboară în centrul gâtului, apoi în piept şi în centrul buricului. Când se află în centrul gâtului, suntem în starea de vis, când coboară mai jos dormim profund, adică nu ştim de nimeni şi de nimic.
În cazul celor care cunosc practica simran-ului, ei nu vor lăsa atenţia să coboare ci o vor menţine în ochiul al treilea, ataşând-o de Shabd, Sunetul Interior. Va părea că ei dorm dar de fapt nu dorm. Si în momentul morţii se produce această retragere a conştiinţei din corp în ochiul al treilea, numai că în cazul celui care nu este iniţiat este un proces involuntar. Aşa numitul înger al morţii extrage conştiinţa din corp, ceea este dureros, pentru că omul nu a practicat cât timp s-a aflat încă în viaţă procesul de retragere a conştiinţei din corp.
Este o practică simplă şi totuşi foarte dificilă. E nevoie de ani şi nici chiar atunci nu putem să atingem acest stadiu al morţii în timpul vieţii.
Regele porunci vântului care îl şi purtă pe dată în India pe bietul om. Câteva minute mai târziu Îngerul morţii sosi şi el la curtea Sultanului Mohamed. Regele îl chemă şi îi spuse: ,,De ce îmi sperii supuşii?” ,,Eu n-am făcut nimic. Aveam poruncă de la Dumnezeu să-l iau pe acest om din India. L-am văzut însă aici şi de aceea m-am uitat la el cu mirare. Dar, mi-am împlinit misiunea şi am ajuns la timp în India pentru a-l lua de acolo.”
Maulana Rum a fost un sfânt adevărat. El a cunocut foarte bine natura minţii. Noi vrem să fugim de lucrurile neplăcute. Dar, spune el, nu putem scăpa de ele. Nimic nu stă în mâinile noastre; totul este în mâinile lui Dumnezeu. Momentul şi locul naşterii noastre sunt predestinate. Unde să fugim? Moartea este inevitabilă şi ea va veni fie că ne place sau nu. Depinde de noi să găsim modalităţile de a o întâmpina şi de a-i face faţă, nu de a fugi de ea.
Ce este de fapt moartea obişnuită?
Un mistic, Maharaj Jagat Singh, din Dera, Punjab, i-a poftit pe câţiva tineri care nu erau obisnuiti cu cele spirituale, să stea jos şi i-a întrebat dacă vreunul dintre ei îşi înfăptuia adevărata lui muncă, accentuând cuvântul adevărata. Ei au răspuns că da - unul dintre ei este vânzător într-un magazin, altul este student şi aşa mai departe. Unul singur a înţeles întrebarea şi a spus că se trezeşte dimineaţa devreme şi îşi spune rugăciunile către Dumnezeu.
Apoi Maharaj Ji i-a întrebat dacă au văzut vreodată pe cineva murind şi dacă ştiu ce se întâmplă în momentul morţii. Tinerii au răspuns că, după câte ştiu ei, picioarele şi mâinile şi mai apoi întreg corpul muribundului se răcesc, şi omul moare.
,,Aflaţi că există o metodă de a muri la dorinţă şi avem datoria de a o încerca. Vom muri negreşit într-o bună zi, de ce să nu aruncăm o privire la ceea ce se va petrece? În acest fel nu ne va mai fi frică de moarte.” El a explicat apoi pe larg ce este moartea. ,,Când ne este somn întregul curent de atenţie sau de conştiiţă, se retrage în mod natural în ochiul al treilea, centrul dintre cei doi ochi. El vine aici de bună voie. Apoi, în mod obişnuit, când adormim, el coboară în centrul gâtului, apoi în piept şi în centrul buricului. Când se află în centrul gâtului, suntem în starea de vis, când coboară mai jos dormim profund, adică nu ştim de nimeni şi de nimic.
În cazul celor care cunosc practica simran-ului, ei nu vor lăsa atenţia să coboare ci o vor menţine în ochiul al treilea, ataşând-o de Shabd, Sunetul Interior. Va părea că ei dorm dar de fapt nu dorm. Si în momentul morţii se produce această retragere a conştiinţei din corp în ochiul al treilea, numai că în cazul celui care nu este iniţiat este un proces involuntar. Aşa numitul înger al morţii extrage conştiinţa din corp, ceea este dureros, pentru că omul nu a practicat cât timp s-a aflat încă în viaţă procesul de retragere a conştiinţei din corp.
Este o practică simplă şi totuşi foarte dificilă. E nevoie de ani şi nici chiar atunci nu putem să atingem acest stadiu al morţii în timpul vieţii.
Mă înclin în faţa celor care l-au atins. Îi venerez şi îi respect din toată inima.
E atât de simplu, atât de uşor, şi totuşi nu putem s-o facem.”
Ce avem de fapt de făcut? Nimic altceva decât să ne concentrăm aici, între cele două sprâncene. Zilnic, încetul cu încetul, ne apropiem de ochiul al treilea, şi în această strădanie nu suntem singuri. Învăţătorul este alături de noi. El ne ajută în nenumărate feluri numai că noi nu vrem să-l ascultăm. Uneori credem că nu ştim dacă o putem face, ori dacă altcineva a reuşit vreodată să facă acest lucru.
Toate aceste dubii ni se ivesc în minte şi au un efect descurajator. Cel care a reuşit, care a ajuns la ochiul al treilea, n-o va spune niciodată lumii. El va păstra tăcerea pentru că Dumnezeu îşi răsfrânge harul asupra celui care merită şi care păstrează taina. Dacă rămâne tăcut, el va fi demn de şi mai mult har.
Durează mult să ajungem la nivelul celui de al treilea ochi. Uneori ne simţim descurajaţi. Dar nu trebuie să fim căci nu ştim niciodată când am şi ajuns la destinaţie. Dacă cineva sapă un tunel, el sapă şi sapă fără să ştie exact cât mai este până să străpungă pe partea cealaltă. Datoriaq lui este să sape; centimetru cu centimetru, milimetru cu milimetru. Iar la un moment dat ajunge la capăt şi dintr-o dată vede lumină. Cum putem şti că nu suntem chiar la un pas de capătul tunelului?
De aceea, odată tunelul străpuns, procesul care ne-a luat zece ani, cincisprezece ani, ori poate cinci sau cincizeci de ani, nu mai durează acum decât câteva minute, pentru că tunelul este gata săpat şi nu trebuie decât să păşim prin el. Datoria noastră ca discipoli este de a ajunge la ochiul al treilea; de aici Învăţătorul ne preia şi ne conduce mai departe. Prin harul lui Dumnezeu, prin harul Învăţătorului, vom atinge într-o zi acest stadiu. Dacă există o scară cu un milion de trepte şi noi continuăm să urcăm pe ea neîntrerupt, va veni şi ziua când ajungem la ultima treaptă. Dar dacă nu continuăm să urcăm nu vom avea cum să ajungem la ultima treaptă, nici chiar după o mie de ani.
E atât de simplu, atât de uşor, şi totuşi nu putem s-o facem.”
Ce avem de fapt de făcut? Nimic altceva decât să ne concentrăm aici, între cele două sprâncene. Zilnic, încetul cu încetul, ne apropiem de ochiul al treilea, şi în această strădanie nu suntem singuri. Învăţătorul este alături de noi. El ne ajută în nenumărate feluri numai că noi nu vrem să-l ascultăm. Uneori credem că nu ştim dacă o putem face, ori dacă altcineva a reuşit vreodată să facă acest lucru.
Toate aceste dubii ni se ivesc în minte şi au un efect descurajator. Cel care a reuşit, care a ajuns la ochiul al treilea, n-o va spune niciodată lumii. El va păstra tăcerea pentru că Dumnezeu îşi răsfrânge harul asupra celui care merită şi care păstrează taina. Dacă rămâne tăcut, el va fi demn de şi mai mult har.
Durează mult să ajungem la nivelul celui de al treilea ochi. Uneori ne simţim descurajaţi. Dar nu trebuie să fim căci nu ştim niciodată când am şi ajuns la destinaţie. Dacă cineva sapă un tunel, el sapă şi sapă fără să ştie exact cât mai este până să străpungă pe partea cealaltă. Datoriaq lui este să sape; centimetru cu centimetru, milimetru cu milimetru. Iar la un moment dat ajunge la capăt şi dintr-o dată vede lumină. Cum putem şti că nu suntem chiar la un pas de capătul tunelului?
De aceea, odată tunelul străpuns, procesul care ne-a luat zece ani, cincisprezece ani, ori poate cinci sau cincizeci de ani, nu mai durează acum decât câteva minute, pentru că tunelul este gata săpat şi nu trebuie decât să păşim prin el. Datoria noastră ca discipoli este de a ajunge la ochiul al treilea; de aici Învăţătorul ne preia şi ne conduce mai departe. Prin harul lui Dumnezeu, prin harul Învăţătorului, vom atinge într-o zi acest stadiu. Dacă există o scară cu un milion de trepte şi noi continuăm să urcăm pe ea neîntrerupt, va veni şi ziua când ajungem la ultima treaptă. Dar dacă nu continuăm să urcăm nu vom avea cum să ajungem la ultima treaptă, nici chiar după o mie de ani.
Şi totuşi de ce este dificil acest urcuş? Pentru că zi şi noapte mintea nu ne dă pace. Prin faţa ochilor minţii se perindă neîncetat imagini ale lucrurilor materiale trecătoare.
Sfinţii ne spun că dacă vrem să scăpăm de toate aceste imagini din lume, care ne menţin legaţi de creaţie, să ne gândim la Învăţător. Să ne gândim la cel care este deja unit cu Dumnezeu. Dacă ne ataşăm de el, în mod firesc ne va duce şi pe noi la Dumnezeu. Acest ataşament spiritual se poate crea numai dacă ne detaşăm de lucrurile lumeşti.
La fiecare pas Sant Mat vorbeşte de harul Învăţătorului. De acest har depindem întrutotul. Un om nu poate ieşi din această creaţie de unul singur, orice ar face: exerciţii yoga, penitenţe, cititul cărţilor. Fără un ghid nu este cu putinţă. Iar fără meditaţie nu poate fi vorba de progres.
Dumnezeu ne dă curajul şi efortul ce ne sunt necesare; ne dă dorinţa, circumstanţele şi condiţiile în care să putem medita. Aşa cum în viaţă trecem prin diverse etape mai bune sau mai puţin bune, tot la fel şi în meditaţie. Uneori mintea se simte atrasă către meditaţie şi se concetrează cu uşurinţă, bucurându-se de puţină fericire şi linişte, alteori trecem prin lungi perioade aride, fără nici o dorinţă de a medita. Este aidoma naturii: vine iarna, se duce vara; soarele răsare şi apoi apune, florile înfloresc şi apoi se ofilesc.
Rolul unui Învăţător spiritual viu este esenţial. Swami Ji spune: ,,Nimeni nu poate atinge acele regiuni înalte fără ajutorul unui ghid; când pornim pe calea Sant Mat nu ştim decât ceea ce se află în trup, şi nimic mai mult.”
Sfinţii ne spun că dacă vrem să scăpăm de toate aceste imagini din lume, care ne menţin legaţi de creaţie, să ne gândim la Învăţător. Să ne gândim la cel care este deja unit cu Dumnezeu. Dacă ne ataşăm de el, în mod firesc ne va duce şi pe noi la Dumnezeu. Acest ataşament spiritual se poate crea numai dacă ne detaşăm de lucrurile lumeşti.
La fiecare pas Sant Mat vorbeşte de harul Învăţătorului. De acest har depindem întrutotul. Un om nu poate ieşi din această creaţie de unul singur, orice ar face: exerciţii yoga, penitenţe, cititul cărţilor. Fără un ghid nu este cu putinţă. Iar fără meditaţie nu poate fi vorba de progres.
Dumnezeu ne dă curajul şi efortul ce ne sunt necesare; ne dă dorinţa, circumstanţele şi condiţiile în care să putem medita. Aşa cum în viaţă trecem prin diverse etape mai bune sau mai puţin bune, tot la fel şi în meditaţie. Uneori mintea se simte atrasă către meditaţie şi se concetrează cu uşurinţă, bucurându-se de puţină fericire şi linişte, alteori trecem prin lungi perioade aride, fără nici o dorinţă de a medita. Este aidoma naturii: vine iarna, se duce vara; soarele răsare şi apoi apune, florile înfloresc şi apoi se ofilesc.
Rolul unui Învăţător spiritual viu este esenţial. Swami Ji spune: ,,Nimeni nu poate atinge acele regiuni înalte fără ajutorul unui ghid; când pornim pe calea Sant Mat nu ştim decât ceea ce se află în trup, şi nimic mai mult.”
Ce ştim despre suflet, ori despre ceea ce înfăptuieşte mintea, cum a devenit sufletul sclavul minţii şi cum de suntem noi rătăciţi în această creaţie? Răspunsurile la aceste întrebări le aflăm numai atunci când ajungem la picioarele Învăţătorului. Sfinţii spun că un discipol pe calea Dragostei trebuie să înfăptuiască neîncetat unul dintre următoarele trei acţiuni: fie să repete Numele Sfinte, fie să asculte Sunetul interior, fie să aibă în minte chipul Învăţătorului său. Unul dintre aceste trei lucruri trebuie să rămână cu discipolul în fiecare minut al vieţii sale; abia atunci am putea spune că suntem adevăraţi discipoli. Sunt exact aceleaşi etape ale meditaţiei pe care trebuie să le regăsim în fiecare moment al vieţii noastre, în tot ceea ce facem.
Toţi sfinţii spun că viaţa omenească este un dar preţios şi nu ne este dată prea des şansa de a-l primi.
Toţi sfinţii spun că viaţa omenească este un dar preţios şi nu ne este dată prea des şansa de a-l primi.
Kabir, un mistic, spune: ,
,Rară este naşterea în formă omenească şi n-o obţii de fiecare dată.
N-o irosi în van.
O frunză odată căzută din copac nu se mai poate prinde iar de ramura din care s-a desprins.”
Omul în general ignoră importanţa acestui dar de preţ şi-l iroseşte în preocupări lumeşti.
Tot Kabir spune:
,,Nopţile le-ai risipit dormind iar zilele, procupat de a-ţi procura hrană şi plăceri.
Nepreţuita perlă a vieţii omeneşti ai dat-o pe-o mână de scoici uscate.”
,,Astăzi spui: ‘Am să meditez mâine.’
Când ziua de mâine a sosit spui: ‘Nu acum, ziua care vine’,
Spunând mereu ‘mâine, mâine’
Şansa de aur pe care o ai acum se va irosi în van.”
Idries Shah, un mistic suf ne spune următoarea poveste:
Un om ce toată viaţa lui nu făcuse altceva decât să adune bani, a ajuns să aibe prin diverse mijloace trei sute de mii de dinari. Avea terenuri şi case, şi tot felul de bogăţii.
El se hotârî atunci să-şi petreacă un an în distracţii şi plăceri, să trăiască în cele mai bune condiţii, urmând ca apoi să decidă cum îşi va petrece restul vieţii.
Dar aproape imediat ce s-a hotărât să se oprească din a mai strânge bani, îngerul morţii i-a apărut în faţă gata să-i ia viaţa. Omul a încercat prin toate argumentele pe care le-a putut găsi să-l convingă pe îngerul morţii să-şi schimbe hotărârea, dar acesta părea de neclintit.
Atunci omul spuse: ,,Mai dă-mi numai trei zile şi-ţi voi da o treime din averea mea.”
Îngerul refuză, întinzând din nou mâna să-i ia viaţa. Atunci omul spuse, disperat: ,,Dacă îmi mai dai doar două zile, îţi voi da două sute de dinari din ceea ce am strâns.”
Dar îngerul morţii nici nu vru să audă. El a refuzat să-i mai acorde chiar şi o singură zi în plus pentru toţi cei trei sute de dinari pe care îi adunase avarul toată viaţa.
Atunci omul se rugă: ,,Lasă-mă măcar atât cât să pot scrie câteva rânduri.” De data aceasta îngerul s-a înduplecat şi omul a scris cu propriul lui sânge:
,,Oameni, folosiţi-vă aşa cum trebuie viaţa ce v-a fost dată.
Eu n-am putut să cumpăr măcar o oră în plus nici chiar pentru trei sute de mii de dinari.
Înţelegeţi valoarea imensă a timpului pe care îl aveţi.”
,,Astăzi spui: ‘Am să meditez mâine.’
Când ziua de mâine a sosit spui: ‘Nu acum, ziua care vine’,
Spunând mereu ‘mâine, mâine’
Şansa de aur pe care o ai acum se va irosi în van.”
Idries Shah, un mistic suf ne spune următoarea poveste:
Un om ce toată viaţa lui nu făcuse altceva decât să adune bani, a ajuns să aibe prin diverse mijloace trei sute de mii de dinari. Avea terenuri şi case, şi tot felul de bogăţii.
El se hotârî atunci să-şi petreacă un an în distracţii şi plăceri, să trăiască în cele mai bune condiţii, urmând ca apoi să decidă cum îşi va petrece restul vieţii.
Dar aproape imediat ce s-a hotărât să se oprească din a mai strânge bani, îngerul morţii i-a apărut în faţă gata să-i ia viaţa. Omul a încercat prin toate argumentele pe care le-a putut găsi să-l convingă pe îngerul morţii să-şi schimbe hotărârea, dar acesta părea de neclintit.
Atunci omul spuse: ,,Mai dă-mi numai trei zile şi-ţi voi da o treime din averea mea.”
Îngerul refuză, întinzând din nou mâna să-i ia viaţa. Atunci omul spuse, disperat: ,,Dacă îmi mai dai doar două zile, îţi voi da două sute de dinari din ceea ce am strâns.”
Dar îngerul morţii nici nu vru să audă. El a refuzat să-i mai acorde chiar şi o singură zi în plus pentru toţi cei trei sute de dinari pe care îi adunase avarul toată viaţa.
Atunci omul se rugă: ,,Lasă-mă măcar atât cât să pot scrie câteva rânduri.” De data aceasta îngerul s-a înduplecat şi omul a scris cu propriul lui sânge:
,,Oameni, folosiţi-vă aşa cum trebuie viaţa ce v-a fost dată.
Eu n-am putut să cumpăr măcar o oră în plus nici chiar pentru trei sute de mii de dinari.
Înţelegeţi valoarea imensă a timpului pe care îl aveţi.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu