INSTITUTUL ROMAN DE BIZANTINOLOGIE

Autor: FILIP ROXANA RAMONA

Prezentarea grafică a preluat foto-copertă din arhiva Universităţii Bucureşti
Editura IESPU - Focus
Bucureşti, 2006
ISBN (10) 973-88028-0-6 ;
ISBN (13) 978-973-88028-0-3

Apariţia bizantinologiei în ţara noastră este strâns legată de organizarea la nivel european a acestei discipline începând cu perioada 1885-1890 şi dezvoltarea activităţii de cercetare în domeniu – înfiinţarea primei publicaţii de specialitate, „Bizantinische Zeitschrift”, la München (1891), sub conducerea lui Karl Krumbacher.

Afirmarea bizantinologiei în România a avut loc în secolul al XX-lea, putem vorbi însă de un început al acesteia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – perioadă de tatonări, de cristalizări ale studiilor de bizantinologie ale unor cercetători ca Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Ioan Bogdan. După iniţierea primului Congres, în 1926 Nicolae Iorga a fundat Institutul Român de Bizantinologie, pe care l-a condus până la moartea sa (1940).

Prin lucrarea de faţă ne-am propus să aducem informaţii asupra unuia dintre importantele aşezăminte culturale fundate de Nicolae Iorga, şi anume Institutul Român de Bizantinologie. Nu am insistat asupra activităţii ştiinţifice a lui Nicolae Iorga, considerând că există numeroase studii consacrate preocupărilor marelui savant pentru problemele sociale, analiza istoriei românilor şi stabilirea locului lor în cadrul istoriei universale.

S-a discutat mai puţin despre interesul lui Nicolae Iorga pentru crearea şi organizarea unor institute de istorie (Institutul de Studii Sud-Est Europene – 1913, Institutul Român de Bizantinologie – 1926, Institutul de Istorie Universală-1937) şi a altor aşezăminte culturale, atât în ţară (Universitatea Populară, Vălenii de Munte, 1908), cât şi în străinătate (Casa Română din Veneţia – anexă a Institutului de Studii Sud-Est Europene, Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses), precum şi despre contribuţia acestora la formarea unor istorici şi la dezvoltarea activităţii istoriografice româneşti, mai ales în perioada interbelică, în care se intensifică şi legăturile ştiinţifice cu alte ţări ale lumii. Nu am întâlnit, cu excepţia articolului Valeriei Costăchel (Nicolae Iorga, Historien des institutions roumaines féodales, în culegerea realizată de Gheorghe Buzatu, C. Gh. Marinescu, „Iorga, omul şi opera”, Bacău, Editura Plumb, 1944), decât menţiuni foarte sumare ale existenţei Institutului Român de Bizantinologie, de regulă, anul în care a fost fundat şi faptul că a fost organizat sub conducerea lui Nicolae Iorga, după desfăşurarea primului Congres internaţional de studii bizantine la Bucureşti, în 1924.

În unele lucrări am întâlnit şi opinia conform căreia Institutul Român de Bizantinologie nu a funcţionat niciodată decât „pe hârtie”, idee cu totul greşită, fapt ce ne propunem să-l demonstrăm în lucrarea de faţă.

În lucrarea noastră, nu am insistat asupra prezentării concepţiei lui Nicolae Iorga despre Bizanţ şi asupra dăruirii cu care s-a aplecat în studiul istoriei bizantine, ci ne-am limitat la o scurtă prezentare a contextului în care a apărut şi s-a dezvoltat bizantinologia ca ştiinţă în ţara noastră (capitolul I), iar în capitolele II şi III la reliefarea activităţii instituţiei specializate în domeniu şi aportul acesteia la istoriografia românească.

Sperăm că, am reuşit să punem în lumină activitatea unei prestigioase instituţii – Institutul Român de Bizantinologie – precum şi contribuţia membrilor săi la cercetarea bizantinologică internaţională.

Doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au sprijinit în realizarea acestei lucrări: domnului director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, doamnei prof. univ. dr. Olga Cicanci, doamnei Mariana Mihăilescu, bibliotecar-şef la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, precum şi domnului conf. univ. dr. Dragoş Şesan pentru informaţiile oferite şi recomandările făcute.

Şi nu în ultimul rând aş dori să mulţumesc editorului meu care a făcut posibilă apariţia acestei lucrări.