RELAŢIA PROFESOR – ELEV

RELAŢIA PROFESOR – ELEV ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE. TRADIŢIE, ACTUALITATE, PERSPECTIVE.

Autor: Lect.Dr. Damian Miron Alexandru.
Editura OPINFO,

ISBN 973-86099-6-8;

ISBN 973- 87150-4-0
Bucureşti, 2004

Lucrare editată cu sprijinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării

Consideraţii generale
Dacă ar trebui alese trei cuvinte pentru a descrie lumea contemporană, acestea ar putea fi complexitate - dinamism – transformare. Această triadă se reflectă într-un mod specific în realitatea românească, iar ultimul său termen este adesea sinonim cu instabilitate. Sistemul social impune cetăţenilor status-uri ce presupun o diversitate de roluri, în continuă schimbare şi le cere o tot mai mare capacitate de adaptare la situaţii noi, de multe ori sinonime cu lupta pentru subzistenţă.

Dezvoltarea şi diversificarea domeniilor cunoaşterii şi ale activităţii omului contemporan, amplificate de explozia informaţională ce a condus la transformarea lumii în satul global de astăzi, impun cetăţeanului mediu standarde din ce în ce mai ridicate privind cultura generală şi de specialitate minime, care să-i poată asigura o bună integrare socio-profesională. Educaţia permanentă devine indispensabilă în condiţiile unor evoluţii tehnoculturale rapide, iar educaţia formală, gândită ca etapă fundamentală a educaţiei permanente, a dobândit treptat o pondere din ce în ce mai importantă în viaţa omului. În mod paradoxal însă, rolul social al cadrului didactic nu mai este înţeles la adevărata lui valoare. Mai mult, deteriorarea treptată a relaţiilor interumane se răsfrânge şi asupra relaţiei tradiţionale profesor-elev.

Şcoala este unul dintre cele mai fine barometre ale societăţii. De locul pe care societatea, prin reprezentanţii săi, i-l acordă, depinde bunăstarea viitoare. Când educaţia încetează să fie o prioritate naţională, iar instituţia şcolii este considerată o povară bugetară, este evident că valorile pe care societatea le consideră importante nu sunt cele care să-i asigure prosperitatea. Dacă România interbelică era o ţară înfloritoare, aceasta s-a datorat în bună măsură şi efortului a generaţii de dascăli care au reprezentat-o cu cinste. Din păcate, vremea în care proverbul “Cine are carte, are parte!” nu era un simplu slogan, ci realitate vie, este acum departe.
Formatorii, element de continuitate între şcoală şi comunitate, sunt cei care au misiunea educării generaţiilor tinere, iar de activitatea lor depinde în bună măsură prosperitatea societăţii de mâine. Modul în care comunitatea îi percepe, modul în care îi privesc elevii şi modul în care se privesc ei înşişi, pot constitui indicatori relevanţi cu privire la statutul pe care societatea românească contemporană li-l recunoaşte. Iar cum în societatea românească reuşita în viaţă şi importanţa socială a individului sunt din ce în ce mai mult valorizate în funcţie de criterii economico-financiare, în ultimii ani, tot mai frecvent, dascălii sunt consideraţi fie drept o categorie defavorizată, fie drept privilegiaţi ai sorţii, care trăiesc din munca lucrătorilor sectoarelor productive. Valoarea socială a muncii pe care o desfăşoară este puţin înţeleasă, iar educaţiei i se acordă din ce în mai puţină atenţie, fiind adeseori neglijată sau privită cu uşurinţă. Îmi amintesc cu strângere de inimă o discuţie, în care tatăl unei studente spunea: “ ... să termine şi ea o facultate, să fie măcar profesoară, dacă de altceva nu este în stare”.

Cariera didactică reprezintă un drum dificil, presărat cu nenumărate bucurii, dar şi cu decepţii, marcat uneori de privaţiuni materiale, un drum a cărui parcurgere necesită voinţă şi o mare capacitate de dăruire. Materia în care modelează învăţătorul este omul în formare, iar de rezultatele muncii sale depinde viitorul întregii societăţi. Responsabilitatea sa este deosebită, iar dincolo de o impecabilă pregătire profesională, ea devine vocaţie şi necesită intuiţie, talent şi mult optimism. Un dascăl în adevăratul sens al cuvântului nu poate fi un simplu funcţionar, şi încă unul mediocru. Cum de s-a ajuns în situaţia în care acest lucru se întâmplă, suficient de frecvent pentru a fi îngrijorător, este dificil de apreciat, însă este clar că printre cauze se află salarizarea la limita subzistenţei şi mutaţiile axiologice ale ultimelor decenii.

În învăţământul preuniversitar românesc de astăzi este vizibilă tendinţa de diminuare a ponderii formatorilor eficienţi, competenţi, până nu demult majoritari, printr-o ‘’separare a apelor’’ în două direcţii din ce în ce mai clar delimitate:

- dascălii de vocaţie - excelenţi pedagogi, spirite enciclopedice şi specialişti de mare profunzime, cei care înţeleg rolul şcolii pentru sănătatea morală şi spirituală a societăţii româneşti, pentru păstrarea identităţii culturale şi naţionale, şi care acceptă să trăiască la limita subzistenţei, investind prin munca lor în viitorul neamului românesc;

- dascălii de ocazie - cei care caută un refugiu temporar, un loc de muncă cu program redus, proaspeţi licenţiaţi în aşteptarea unui post mai bine plătit, studenţi care încearcă să-şi rotunjească veniturile, precum şi cei mai puţin competenţi şi mai puţin capabili să găsească un loc de muncă decent remunerat, adesea slabi pedagogi şi cu o pregătire de specialitate îndoielnică.

În timp ce prima categorie este din ce în ce mai slab reprezentată, cea de-a doua tinde să devină dominantă, prin diminuarea categoriei de mijloc, cea a dascălilor eficienţi, competenţi, până nu demult majoritară. Calitatea educaţiei oferite de şcoală urmează o pantă descendentă, iar mobilitatea ridicată a forţei de muncă din acest domeniu lasă puţin loc afirmării modelelor pedagogice, chiar dacă ele există.
Aceasta este şi situaţia educaţiei religioase, unde ca şi în cazul celorlalte discipline şcolare, profesează dascăli de valoare, însă ca situaţie generală, cu toate eforturile depuse în ultimii ani pentru formarea spirituală a elevilor, rezultatele sunt puţin încurajatoare. Dascălii de ocazie nu lipsesc, iar dacă pregătirea lor teoretică poate fi socotită bună, în relaţia pedagogică dovedesc carenţe serioase şi aceasta arată fie că nu îşi înţeleg misiunea, fie că nu sunt pregătiţi pentru ea. Profesorul de Religie ar trebui să fie mult mai mult decât o “bancă de informaţii” religioase. În virtutea menirii sale, el modelează suflete, iar un suflet pierdut se recuperează foarte greu.
Cel ce optează pentru această profesie va trebui să ştie că, în pofida condiţiilor nu întotdeauna favorabile în care îşi desfăşoară activitatea, imaginea pe care o oferă şi mesajul pe care îl transmite elevilor vor trebui să fie exemplare. Cunoaşterea dezvăluită nu se adresează doar minţii celui pe care-l formează, ci omului în plenitudinea sa, iar resorturile pe care le atinge aparţin unor lăcaşuri atât de intime ale sufletului, încât eventualele erori în educaţie pot provoca pierderi dificil de recuperat mai târziu.
Într-o societate superficială şi ataşată valorilor efemere, orientarea spre un sens mai înalt al educaţiei ar putea contribui la găsirea unei soluţii pentru ieşirea României dintr-o criză care tinde să devină cronică. Asumarea responsabilităţii pentru un viitor mai bun prin educaţie este o provocare ce merită asumată.
Alegerea temei a fost determinată de convingerea - izvorâtă dintr-o lungă carieră de elev şi dintr-o experienţă didactică nu foarte îndelungată – că a învăţa, mai mult decât a fi o cale spre a obţine ceva, mai mult decât a fi o cale spre a deveni, se poate metamorfoza în a dărui, conferind educaţiei o dimensiune profund spirituală.
Aşa cum dezvăluie întreaga experienţă religioasă a omenirii, a învăţa poate deveni sinonim cu a (te) desăvârşi. Însă rari sunt cei ce învaţă singuri şi lipsiţi de înţelepciune cei ce învaţă doar pentru ei. A învăţa reprezintă o diadă - a învăţa de la cineva şi a învăţa pe cineva – implică comunicare şi reciprocitate.
Literatura pedagogică şi cea religioasă abundă în descrieri ale unor relaţii discipolare excepţionale, frapant fiind faptul că, dincolo de diferenţe culturale şi spaţio-temporale ce teoretic fac inoperante analogiile şi omologările, se remarcă o similitudine a experienţelor care ne îndreptăţeşte să postulăm existenţa unui model arhetipal al relaţiei maestru-discipol. Aceasta este, credem noi, idealul relaţiei pe care formatorul o poate stabili cu elevii, ideal care ar putea însufleţi învăţământul românesc aflat în criză de modele. Am avut ocazia să învăţ în preajma unor personalităţi de o deosebită valoare morală şi spirituală şi să întrezăresc astfel, în mod direct, profunzimea pe care o poate dobândi relaţia pedagogică, atunci când se transformă într-o relaţie maestru-discipol.
Confruntat zi de zi cu efectele declinului moral-spiritual pe care îl traversează societatea românească, am fost interesat să cunosc dacă aceasta este doar locală sau i se circumscrie un fenomen mai amplu. Am fost preocupat să identific cauzele acestuia şi să schiţez o posibilă cale de soluţionare, care acţionând asupra cauzelor, să-şi dovedească eficienţa pe termen lung, dar care să nu fie utopică, inaplicabilă. Acest demers m-a condus la formularea următoarelor idei care fundamentează prezenta lucrare:

- umanitatea se confruntă cu o criză de dimensiuni globale, a cărei complexitate implică o abordare globală;
- o componentă centrală a problematicii mondiale o reprezintă îndepărtarea cvasigenerală de valorile cu dimensiune universală;
- un pas decisiv în construirea unui viitor comun îl constituie dezvoltarea unei conştiinţe planetare, întemeiată pe valori comune;
- cristalizarea unei etici şi a unei spiritualităţi planetare presupune identificarea şi cultivarea pe plan local a valorilor cu dimensiune universală, aflate la intersecţia paradigmelor culturale;
- viitorul loc al României în societatea globală spre care se îndreaptă omenirea depinde de valorile pe care le cultivă;
- valorile se transmit prin modele în primul rând, iar cele mai eficiente sunt modelele vii, elitele;
- subsistemul social cu cea mai mare eficienţă în cultivarea valorilor este sistemul de învăţământ, în care modelele sunt dascălii;
- cultivarea relaţiei universale maestru-discipol în câmpul educaţional universitar şi preuniversitar poate conduce la formarea unor formatori-model şi la eficienţă în cultivarea valorilor dezirabile;
- întrucât valori universale sunt prin excelenţă valorile religioase fundamentale şi relaţia maestru-discipol este în esenţă o relaţie spirituală şi spiritualizantă, rolul educaţiei religioase şi implicit al profesorului de Religie pot fi determinante în construirea sistemului de valori pe care se clădeşte societatea de mâine.

Spaţiul spiritual pe care l-am vizat în această lucrare şi căreia i se adresează în mod explicit este cel al ortodoxiei româneşti (singurul a cărei experienţă religioasă o am ca practicant şi ca profesor de Religie), dar pentru că este pusă discuţie o dimensiune umană universală, demersul nostru îşi poate dovedi o aplicabilitate mai largă, depăşind atât de relativele graniţe confesionale, etnice, culturale.
Pentru a realiza o imagine de ansamblu cu privirea la statutul profesorului de Religie şi al educaţiei religioase în şcoala românească, am studiat legislaţia învăţământului începând cu Legea Instrucţiunei din 1864, primul act normativ ce reglementa la nivel naţional funcţionarea învăţământului şi până la Legea Învăţământului nr. 84/1995, aflată în vigoare. Am extras şi anexat din cuprinsul acestora, precum şi alte documente oficiale, pasaje şi articole semnificative pentru tema lucrării, urmărind următoarea periodizare: înainte de 1948 (Anexa I), între 1948 şi 1989 (Anexa II) şi după 1989 (Anexa III), impusă de evoluţia legislaţiei.
1948 şi 1989 reflectă, în opinia noastră, existenţa a două momente de răscruce în destinul poporului român, momente marcate de mutaţii de anvergură, dincolo de nivelul politic, în plan moral-spiritual. Din acest motiv, analiza statutului educaţiei religioase, a statutului profesorului de Religie şi consideraţiile cu privire la continuitatea filonului tradiţional reflectă această periodizare. Am căutat să evidenţiez, pe cât posibil, relaţia de continuitate precum şi inevitabilele discontinuităţi axiologice cauzate de hiatusul perioadei 1948-1989 în ceea ce priveşte educaţia religioasă.
În scopul de a identifica valori perene şi modele pe care societatea românească ar putea / trebuie să le cultive pentru a accede la prosperitatea materială şi spirituală pe care şi-o doreşte, am întreprins o cercetare în rândul tinerilor intelectuali, ale cărei rezultate sunt prezentate în cadrul lucrări (cap. II). Discuţiile purtate pe marginea chestionarului aplicat (vezi Anexa IV), au dovedit că tema profilului spiritual al românului nu este deloc indiferentă, iar observaţiile şi comentariile subiecţilor ne îndreptăţesc să aşteptăm conturarea unei elite responsabile în mai puţin de o generaţie. Cercetarea a fost gândită ca o anchetă de prospectare, axându-se în principal asupra nivelului descriptiv al opiniilor. Prin concluziile sale însă, şi prin perspectivele pe care le deschide pentru pedagogia experimentală cel puţin, cercetarea ţinteşte sensibilizarea factorilor responsabili în vederea unei evaluări de substanţă şi a unei eventuale reorientări a dimensiunii axiologice a învăţământului românesc.
Elaborarea profilului unui profesor de Religie model a fost realizată cu sprijinul elevilor claselor gimnaziale din zece şcoli din Bucureşti, în rândul cărora am realizat o cercetare pe această temă, ale cărei rezultate sunt prezentate pe parcursul lucrării (cap. IV). Am plecat de la premisa că, graţie unei intuiţii foarte vii la această vârstă, elevii, direct implicaţi în definirea propriei identităţi spirituale, pot trasa ce cea mai mare acurateţe liniile portretului unui profesor-model şi dimensiunea relaţiei pedagogice la care participă în mod direct. De mare folos mi-au fost observaţiile, aprecierile şi recomandările venite din partea unor cadre didactice şi a unor preoţi cu experienţă, precum şi experienţa pe care am dobândit-o, în cultivarea valorilor spirituale.
O mare şansă pe care o avem este ca tradiţia spirituală pe care am moştenit-o să fie încă vie. Redescoperirea profunzimilor relaţiei tradiţionale maestru-discipol şi adaptarea acestui tip de relaţie exigenţelor societăţii contemporane ar putea reorienta într-o anumită măsură linia învăţământului românesc şi în perspectivă a întregii societăţi, printr-o întoarcere la un anumit tip de relaţii interumane, mai sincere, mai aproape de linia moral-spirituală a poporului român.
Reuşita şcolară depinde într-o mare măsură de calitatea relaţiei dascăl-elev, dar când în cauză este educaţia moral-religioasă, aceasta devine esenţială.
Valorile se transmit prin modele şi modelele se cultivă prin modele.
În absenţa modelelor, prea rar valorile depăşesc nivelul speculativ, condamnate fiind să rămână simple abstracţiuni.

Iar dascălii au datoria şi pot să fie modele.