TRANZITIA SI FAMILIA (I)

EFECTELE TRANZIŢIEI ASUPRA FAMILIEI

Autor: Prof.dr. Maria Voinea
Familia contemporană. Mică enciclopedie.
Editura IESPU FOCUS, 2005
240 pag, format A4
ISBN 973-87104-6-4


Efecte negative. Din punct de vedere economic, tranziţia a adus o serie de schimbări majore în viaţa de familie, de ordin negativ:
· scăderea nivelului de trai prin reducerea puterii de cumpărare datorită inflaţiei şi salariilor mici,
· imposibilitatea cumpărării unui apartament datorită preţurilor exorbitante,
· reducerea posibilităţilor de participare la activităţi culturale sau de a beneficia de vacanţe, călătorii.

Populaţia a reuşit să deprindă obişnuinţa de a gestiona eficient veniturile şi cheltuielile, pentru a rezista provocărilor la care este supusă. Numai că problema reală este cuantumul mic al veniturilor în raport cu inflaţia care nu mai permite şansa punerii deoparte pentru investiţii, mai ales în ultimii ani. Starea de spirit generală care se răsfrânge asupra tuturor membrilor familiei este cea de oboseală şi dezorientare, de pesimism, ceea ce la nivel naţional nu poate decât să îngrijoreze.

Una din problemele cele mai dure cu care se confruntă familia în zilele noastre este şomajul. Şomajul real şi potenţial a devenit un puternic factor de stres pentru o mare parte a populaţiei. Deşi tranziţia la economia de piaţă nu se putea face, evitând un astfel de fenomen, scăderea producţiei economice nu face decât să crească numărul celor fără loc de muncă, astfel:

· ponderea cea mai importantă o au persoanele cu 10 clase, cei cu şcoala post-liceală şi cei cu studii superioare;

· iar în privinţa repartiţiei pe sexe, femeile sunt net dezavantajate prin restructurările masive din industria uşoară şi cea alimentară, unde acestea aveau o pondere majoritară.

Altă problemă gravă de ordin social o reprezintă şomajul tinerilor:

· O parte din tineri îşi încep viaţa de profesională cu ajutorul de şomaj şi cu „statutul” de şomeri, cea ce este total descurajant pentru aşteptările şi proiectele lor viitoare. În plus, şomajul înseamnă degradarea calificării profesionale pentru care s-au pregătit, dar şi lipsa mijloacelor financiare pentru a duce un trai decent. Nevoile relativ superioare ale tinerilor conduce la scăderea nivelului de viaţă pentru întreaga familie.

· Lipsa unui loc de muncă în care tinerii să se exprime ca specialişti duce la îngustarea orizontului valoric şi de aspiraţii. Neavând unde să muncească încetează tensiunea creatoare, dorinţa de depăşire şi autodepăşire. Pe planul valori, se produce o reală răsturnare reflectată în confuzie şi dorinţă.

· O altă consecinţă nefastă a „statutului” de şomer o reprezintă lipsa orizontului familial la tânăra generaţie. Fără un loc de muncă, fără casă, fără dotările necesare în ea, tinerii nu mai îndrăznesc să se căsătorească. Astfel, scade natalitatea, se produce un păgubitor echilibru în piramida vârstelor. Apar astfel şi cazuri când scade şi nivelul de moralitate al relaţiilor dintre tineri. Se încurajează relaţiile efemere, neresponsabile cu consecinţe, uneori novice asupra sănătăţii. Din acest punct de vedere, familia trăieşte un profund sentiment de criză.

O expresie a crizei generale a societăţii reflectată în familie este trecerea în condiţiile lipsei acute de locuinţe pentru tineri, de la familia nucleară la familia extinsă, asemănătoare cu cea tradiţională. În satele româneşti, tinerii proaspăt căsătoriţi îşi continuă o bună perioadă viaţa împreună cu părinţii unuia din ei, până îşi strâng împreună resursele financiare pentru o casă separată a tânărului cuplu familial.

Altă consecinţă negativă a şomajului este şi aceea că el începe să afecteze orizontul şcolar sau dorinţa de a învăţa a viitoarelor generaţii. Unii părinţi şi copii gândesc după modelul „Dacă învăţând, terminând o şcoală sau o facultate, ajung tot şomer, atunci la ce bun să o mai urmez”, aceasta neavând alt efect decât scăderea aspiraţiei pentru care şi şcoală. Negestionându-se eficient piaţa muncii, în lipsa unui management al resurselor umane, s-a pierdut o valoare fără de preţ: încrederea în şcoală.

La fel de păgubitoare pentru interesele naţionale este decizia tinerilor de „a-şi lua lumea în cap” sau „de a pleca peste graniţă”, de a emigra pentru a se realiza uman şi profesional. Lipsa unor strategii pe termen lung privind planul de învăţământ, resursele de muncă şi utilizarea lor eficientă netezeşte drumul unui simplu „brain-drain”, cu implicaţii profunde în ceea ce priveşte ritmul şi dimensiunile dezvoltării viitoare a ţării.

Efecte pozitive.
Perioada de tranziţie se caracterizează însă şi printr-o serie de trăsături cu efecte benefice asupra familiei şi expresiei ei în societate:

· Libertatea dobândită a descătuşat comunicarea intrafamilială şi extrafamilială, unificându-le spre beneficiul tuturor membrilor ei.

· Tranziţia a condus la democratizarea crescândă a relaţiilor dintre părinţi şi copii, dintre profesori şi elevi.

· Trecerea la o societate deschisă şi democratică a deschis drumul informării, cunoaşterii, accesul tinerilor la informaţii, astfel încât nivelul lor de cunoaştere îl depăşeşte pe cel al predecesorilor lor la aceeaşi vârstă.

· Un model cultural familial generat de perioada de tranziţie este iniţiativa, spiritul întreprinzător. Societăţile familiale, asociaţiile familiale răspund nevoii de câştig, dar şi de realizare umană, de servire a semenilor, de ridicare a calităţii vieţii. Ele angajează simultan generaţia adultă şi cea tânără în realizarea obiectivelor propuse, asigurând transmisia de modele culturale comportamentale de la o generaţie la alta, de la tineri la vârstnici în probleme tehnice noi, de la vârstnici la tineri în cele tradiţionale.

· În rândul tinerilor, pare să se răspândească modelul occidental preponderent consumatorist, bazat pe nevoia de „a avea” în detrimentul lui „a fi”. Dorinţa de a avea, de a se îmbogăţi peste noapte, rămâne un miraj pentru unii tineri, chiar dacă în ţara noastră condiţiile sunt mai puţin propice. Totuşi se conturează şi un alt model cultural ideal şi anume acela „de a avea pentru a fi”.

Schimbări în dimensiunile demografice ale familiei

Modificarea structurii populaţiei după starea civilă.

La 1 ianuarie 2005:

· Aproape jumătate din populaţia masculină era căsătorită, ponderea femeilor căsătorite fiind de asemenea ridicată (49,5% şi 47,1%).

· Ponderea populaţiei căsătorite a crescut odată cu vârsta, atingând cea mai mare valoare la bărbaţii din grupa de vârstă de 60-64 ani şi la femeile din grupa 40-44 ani (bărbaţi 83,8%, femei 78,0%).

· În cadrul populaţiei masculine de 60 ani şi peste, bărbaţii căsătoriţi reprezentau aproximativ patru cincimi, iar femeile căsătorite cu vârsta de peste 60 ani reprezentau circa jumătate din populaţia feminină din această categorie de vârstă.

· Populaţia necăsătorită era în scădere faţă de anul anterior. Persoanele necăsătorite predominau atât la bărbaţi, cât şi la femei până la vârsta de 24 ani, după care numărul acestora scade semnificativ la grupele de vârstă imediat următoare. În cadrul grupelor de vârstă de peste 40 de ani la femei şi de peste 50 de ani la bărbaţi, procentul persoanelor necăsătorite scade sub 10%.

Factorii care determină amânarea căsătoriei sunt:

· schimbările din societatea românească, în contextul trecerii la economia de piaţă;
· cerinţele tot mai presante de calificare şi educaţie tot mai înaltă de pe piaţa muncii;
· lacunele din politica familială de după 1989, etc.

Natalitatea şi fertilitatea.

După 1989 s-a înregistrat o scădere dramatică a ratei natalităţii:
· În anul 2003, rata natalităţii a fost de 9,8 născuţi-vii la mia de locuitori faţă de 13,6‰ în anul 1990. Indicatorul conjunctural al fertilităţii a scăzut de la 1,83 la 1,27 copii pe femeie.
· Femeile nasc tot mai puţini copii şi la vârste tot mai înaintate. Vârsta medie a mamelor la prima naştere a crescut faţă de 1990 aproape 2 ani. Vârsta medie la naştere urmând aceeaşi tendinţă.
· Deşi copiii născuţi în cadrul căsătoriei deţin în continuare ponderea cea mai importantă, se constată o creştere şi a numărului copiilor născuţi în afara căsătoriei. Din 2000, fiecare al patrulea nou născut a avut ca mamă o femeie necăsătorită.

Nupţialitatea.

În perioada 1990-2004, ca o consecinţă a schimbărilor majore petrecute în societatea românească, fenomenul nupţialităţii a cunoscut schimbări importante.
Înainte de 1989 existau două caracteristici care defineau nupţialitatea în România:
· vârsta medie la prima căsătorie relativ scăzută;
· procentul ridicat al persoanelor care se căsătoreau cel puţin o dată în timpul vieţii.

Trecerea la economia de piaţă, schimbarea condiţiilor de viaţă, cerinţe crescânde de înaltă calificare şi educaţie corespunzătoare pentru asigurarea unor locuri de muncă stabile, dispariţia unor avantaje specifice care să stimuleze constituirea de noi familii şi dispariţia unor restricţii impuse modului de convieţuire sunt numai câteva dintre motivele care fac ca tinerii să amâne tot mai des căsătoria.

· Numărul de căsătorii înregistrat în 2004 a fost cu aproape un sfert mai mic decât cel din 1990 (6,6 căsătorii la 1000 locuitori, în 2004).
· Este de remarcat însă ca nivelul nupţialităţii înregistrat în anul 2001, reprezintă cea mai scăzută valoare înregistrată în ultima jumătate a secolului al XX-lea.
· Rata brută de nupţialitate, pe medii, în perioada 1990-2004, arăta o degradare:
- a condiţiilor de căsătorie atât în mediul urban, cat şi în mediul societăţii româneşti în ansamblu; - a condiţiilor externe ce influenţau căsătoria în perioada anterioară anului 1990.

Dinamica ratelor de nupţialitate calculată pentru perioada 1980-2004 a relevat existenţa unor perioade distincte:
· 1980-1985 – scădere (de la 8,2‰ la 7,1‰);
· 1985-1990 – creştere (de la 7,1‰ la 8,3‰);
· 1990-2001 – scădere accentuată (de la 8,3 ‰ la 5,8‰);
· 2001-2004 – creştere moderată (de la 5,8‰ la 6,6‰).

Comparativ cu 1990, în 2004:
· vârsta medie la prima căsătorie a crescut (cu 3,3 ani la bărbaţi şi 3 ani la femei);
· pe medii de rezidenţă se păstrează diferenţele, astfel încât în mediul rural vârsta la prima căsătorie este mai redusă faţă de mediul urban (cu 0,5 ani la bărbaţi şi 2,2 ani la femei);
· decalajul între vârsta soţilor la căsătorie a rămas mai mare în rural decât în urban (4,3 ani în rural faţă de 2,6 ani în urban).

Divorţialitatea.

În România divorţialitatea a cunoscut evoluţii oscilante, astfel:
· în anii '30 divorţialitatea era deosebit de scăzută (sub 0,75 divorţuri la 1000 de locuitori);
· în perioada 1950-1966 aceasta a crescut semnificativ (în anul 1965 s-a înregistrat un maxim de 1,94 divorţuri la 1000 de locuitori);
· în perioada 1968-1974 divorţialitatea a înregistrat o nouă scădere (numărul divorţurilor la 1000 de locuitori scăzând sub 0,70);
· urmează apoi o perioadă de creştere şi descreştare însă menţinându-se rate ridicate ale acesteia (între 1,19 şi 1,68 divorţuri la 1000 de locuitori).

Dacă în anul 1990, profundele transformări sociale şi politice au determinat o creştere aşteptată a divorţialităţii, valorile ridicate ale acesteia înregistrate în perioada 1994-1998 ar putea fi rezultatul crizei economice prelungite cu care s-a confruntat România în anii '90 (şi, mai ales, a efectelor acesteia asupra vieţii de familie: şomaj, venituri reduse etc.). Un rol important în explicarea evoluţiei ratei divorţialităţii revine şi legislaţiei privind desfacerea căsătoriei. Odată cu simplificarea procedurilor de desfacere a căsătoriei, în prima jumătate a anului 1994, numărul de divorţuri a crescut brusc.

Analiza divorţialităţii după durata căsătoriei şi grupa de vârstă a soţilor arată că în perioada 1990–1999, s-au înregistrat mai multe divorţuri în primii 2 ani de la căsătorie, pentru femeile de 20–24 de ani şi după 3-4 ani, pentru bărbaţii de 25–29 de ani.
Există o excepţie în acest interval – anul 1997 – când la femei numărul maxim de divorţuri s-a înregistrat la grupa de 25–29 ani după o durată a căsătoriei de 6 ani.
Un aspect important se referă la numărul de minori rămaşi prin desfacerea căsătoriei, datele fiind edificatoare. Familiile cu un copil i-au decizia de a se destrăma aproape la fel de uşor ca şi cele fără copii. Pe măsură ce creşte numărul copiilor, scade numărul divorţurilor, aceasta fiind determinată şi de durata mai lungă a căsniciei.

Recăsătorirea.

În România, în perioada de tranziţie, fenomenul recăsătoriri a înregistrat câteva modificări însemnate:
· Analiza datelor statistice pentru perioada 1990-2004 relevă creşterea constantă a procentului recăsătoririlor persoanelor divorţate în totalul căsătoriilor înregistrate, proces urmat concomitent de scăderea atât a căsătoriilor între persoanele necăsătorite, cât şi a recăsătoririi văduvelor.
· Dacă până în anul 1992, recăsătorirea bărbaţilor divorţaţi se realiza preponderent tot cu femei divorţate, după aceasta dată recăsătoririle s-au realizat mai mult cu femei necăsătorite.
· Majoritatea femeilor divorţate se recăsătoresc tot cu bărbaţi divorţaţi însă, în intervalul 1990-2004, se observă o uşoară scădere a acestui tip de căsătorii, înregistrându-se o creştere a recăsătoriilor femeilor divorţate cu bărbaţi necăsătoriţi.
· Recăsătoriile între bărbaţi sau femei divorţate şi persoane văduve sunt reduse şi în scădere în perioada 1990-2004.

Majoritatea recăsătoririlor persoanelor văduve se realizează cu persoane divorţate sau văduve, existând diferenţe în funcţie de sex. Bărbaţii văduvi se recăsătoresc în majoritate tot cu femei văduve, în timp ce femeile văduve se recăsătoresc în majoritate cu bărbaţi divorţaţi.