SUNETUL IUBIRII

Un eseu despre efortul personal pe calea cunoaşterii, un efort personal în cunoaşterea lui D-zeu.

“Astazi o mireazmă minunată adie dinspre tainicele Locaşuri lăuntrice ale lui Dumnezeu...
Cu fiecare rasuflare, sunetul iubirii ne cuprinde, dar noi suntem necurmat îngradiţi în adâncurile spaţiului.
Dincolo de dualitate, noi avem o casă, şi ea este mareaţă.
Substanţa ei pură este diferită de lumea aceasta prafuită.
Cândva am coborât, curând ne vom întoarce.”

Versurile ce au inspirat acest eseu au fost scrise acum 800 de ani de misticul persan Maulana Rum. El proslăvea relaţia sa cu Dumnezeu, aşa cum au făcut-o misticii adevaraţi din toate timpurile.
Ne surprindem adesea punându-ne întrebările: Ce sunt "locaşurile lăuntrice ale lui Dumnezeu?" Unde ne este casa şi cum sa ne întoarcem acolo?

Un antic scria: Esenţa întregii perspective mistice poate fi exprimata în trei puncte simple:

1) exista o singura Putere Supremă care este baza şi susţinerea a toate,

2) cu toţii provenim din aceasta putere - suntem cu toţii picaturi din acel ocean divin,

3) iar fiecare dintre noi are de dat seama pentru tot ceea ce faptuieşte. Să pornim de la treapta cea mai de jos a scării acesteia şi să ne începem drumul ascendent către Locaşurile interioare ale lui Dumnezeu.

Dacă ne străduim sa fim cu adevarat răspunzatori pentru acţiunile noastre, atunci luptăm în permanenţă să ne dăm seama ce anume este corect sa facem. Trebuie să discernem în permanenţă care sunt acele acţiuni moralmente legitime. Este necesar sa ne câştigam propriile mijloace de trai.

Să descâlcim unele din aceste lucruri.
În esenţa, trebuie sa avem încredere că se va avea grija de necesităţile noastre de baza. Aceasta expresie "necesităţile de baza", se pretează la interpretari. De exemplu, pentru unii dintre noi, a purta aceleaşi haine în fiecare zi la lucru este întru-totul corect. Pentru alţii, a cheltui bani pentru a arata şic este o parte din obligaţia lor. Ce reprezintă "necesitaţi de bază" pentru unii, par extravaganţe pentru alţii. A trăi într-o locuinţa simpla neîncalzita poate părea potrivit pentru unii. Pentru alţii, o casa mare, atrăgătoare, într-o zonă mai valoroasă social şi mai scumpă, poate părea un lucru necesar stilului de viaţa al unui cap de familie care sa-i asigure venitul şi îndeplinirea obligaţiilor karmice. Pentru unii a fi la pamânt poate însemna că nu au un venit suficient pentru a cumpara hrana necesara pentru familie; pentru alţii poate însemna ca venitul scontat din investiţii pe moment a scazut, încât nu vor fi în măsura să-şi achiziţioneze ultimul model de maşina în acest an. Totul este relativ, iar pentru fiecare individ este chiar o chestiune foarte seriosă deşi în mod obiectiv, putem considera ca una din situaţii este cu mult mai dramatica decât cealalta.

Nevoia noastră de bani este una din motivaţiile care ne situeaza pe ierarhia socială şi ne generează diferite relaţii karmice. Putem fi constrânşi să facem un anume fel de lucru, care nu ne place, pentru a câştiga bani. Dorinţa pentru un anume fel de munca ne poate împinge catre unele ţinte educaţionale, cu respectivele implicaţii financiare; iar apoi, oricât de dur am munci, sa nu ne aduca nici un fel de sporire a venitului, absolut nici una. Aceasta pare a fi în mod special nejust. Doi oameni pot lucra la fel de mult cu relativ acelaşi efort şi sa aibe venituri foarte diferite. Un avocat specializat în legi de impozitare poate sa lucreze cincizeci sau şaizeci de ore pe saptamâna, să câştige câteva sute de mii de lire sterline pe an şi sa duca o viaţa ca cea pe care o vedem în unele reviste. Altul care lucrează acelaşi numar de ore, dar se specializase în cazurile disperate de violenţă familială sau altele asemenea, se zbate pentru un venit care îi ajunge la limita. Noi, la un anume nivel ştim că ceea ce câştigăm este rezultatul acţiunilor noastre trecute. Aceasta este o modalitate iscusita prin care ILUZIA ne face raspunzatori pentru acţiunile trecute. Partea cea mai simpla este sa acceptam acest lucru. Pasul urmator este mult mai dificil - sa ne împiedicam mintea sa doreasca mai mult. Fie ca avem prea puţin pentru comfortul nostru, fie ca avem prea mult pentru necesităţile noastre, banii ni se agaţa de minte.

Mânuirea banilor este asociata imediat în mintea noastra cu noţiunea de cinste, moralitate şi desigur dă naştere la noţiunea opusa ei, de necinste. Când îţi justifici ţie însuţi o acţiune greşita, înveţi curând sa-i justifici şi pe alţii. Acest mod de gândire devine cu uşurinţa o obişnuinţa. Sunt unii oameni care ştiu întotdeauna daca cineva este necinstit, caci chiar daca nu cunosc vreun fapt, îşi dau seama prin simţ. Adevarul dinăuntrul nostru s-a tulburat. Vibraţia (Mauj) s-a schimbat. Indiciile subtile care spun ca eşti demn de încredere, care îţi spun ţie însuţi că se poate avea încredere în tine, încât sa le poţi spune şi altora că eşti de încredere, au fost tulburate şi umbrite.

Mintea şi sufletul au fost legate laolaltă. Dacă vrem sa le separam, trebuie sa ne concentram atenţia asupra felului în care evoluam pe calea spirituala. Una din masurile practice pe care le putem lua este de a cauta în mod conştient tovaraşia oamenilor oneşti. Suntem influenţaţi întotdeauna de tovaraşia celor cu care suntem împreuna. Daca ne asociem cu oameni cinstiţi, cu oameni de înalta moralitate, cu oameni credincioşi, vom începe sa gândim asemenea lor.
Trebuie sa fim atenţi la aceasta, daca vrem sa ramânem credincioşi legamântului facut şi să cinstim Puterea Supremă a Marelui Arhitect în vieţile noastre, ca fiind baza şi susţinerea a toate. Ajungem acum la cel de al doilea caracter al căii mistice, şi anume că toţi provenim din Puterea Supremă - că suntem cu toţii picături din acel ocean divin.

Ucenicii lui Iisus se aflau odata într-un vas de pescari când l-au vazut pe Iisus (Pescarul de oameni) păşind pe apa către ei. S-au avansat multe explicaţii ale acestui fapt: ca au fost induşi în eroare cu privire la ceea ce au vazut, ca este doar o poveste, ca el de fapt paşea pe un dâmb de nisip sau pe nişte pietre. Numele lui Iisus conţine indiciul înţelesului acestei acţiuni ale sale. El a fost numit Iisus Hristos, Nazarineanul. După cum lamureşte John Davidson în cartea sa Evanghelia lui Iisus, Iisus era numele sau propriu. În ebraica înseamna înviere, sau eliberare de păcat, eliberarea din roata karmică. Hristos era numele său cunoscut, acesta înseamna Messia, adica eliberator al oamenilor asupriţi. Iisus a fost numit de asemenea Nazarineanul, ceea ce înseamna iluminarea mistică şi puterea Cuvântului prin care se atinge o asemenea stare.

Rumi, un mistic, a spus: Miracolul lui Iisus este el însuşi. Nu ceea ce a facut el sau a spus cu privire la viitor.

Călătoria pe care o avem de facut în lume în forma aceasta fizică este, fireşte, foarte zbuciumată. Maeştrii vorbesc despre necesitatea de a strabate prin "întâmplările oceanului lumii", adică prin împrejurările şi evenimentele vieţii noastre de aici. Călătoria este imprevizibilă, iar uneori ne putem simţi duşi la fund de necazuri, striviţi de deznădejde sau de descurajare, măturaţi de evenimente neaşteptate, zguduiţi de valurile furtunoase ale patimii, şi aşa mai departe. Suntem încunoştiinţaţi că atunci când vom parcurge calea spirituală cu râvnă, vom învăţa să trăim nu în apă ci pe apă, mai presus de probleme, încât vom simţi într-adevar prezenţa Voinţei Supreme şi vom şti: "cu fiecare răsuflare că sunetul iubirii ne cuprinde."

Pe măsură ce sporeşte credinţa în Dumnezeu şi devenim din ce în ce mai conştienţi de zarva lumii, învăţăm de asemenea să păşim pe apele tulburi ale lumii. Şi aceasta deoarece creşte încrederea că Dumnezeu este în noi înşine. Meditaţia şi Contemplaţia asupra noastră ne fac să îneţelegm semnele Naturii şi ne menţin focalizaţi asupra lui Dumnezeu, asupra unei vieţi corecte, trăind în Voia Sa. Aşa ne perfecţionăm.

Dacă cineva se îneacă iar salvatorul se aruncă să-l salveze, pentru cel ce se îneacă este util să se relaxeze şi să se încredinţeze salvatorului. Dacă în loc de asta se agită şi dă din mâini şi din picioare, el luptă astfel împotriva salvatorului şi face ca salvarea sa să fie mai greu de realizat. Dacă îl chemăm pe Maestru, nu numai într-o clipă de restrişte, ci în lupta de zi cu zi, el ne va lua de mână, dacă îi îngăduim, şi ne va învăţa să păşim pe apele lumii, astfel încât furtunile şi curenţii să nu ne primejduiască.

Suntem cu toţii picături din acelaşi ocean divin. Câtă vreme sufletul se afla înlăuntrul corpului, mergem, ne mişcăm şi îndeplinim toate activitaţile lumii. În momentul morţii, atunci când fluxul spiritului este retras din el, corpul continua sa existe aici, dar el este inutil şi inactiv. La fel şi aceasta lume - soarele, luna, pamântul şi stelele - toate sunt susţinute de Spirit.

Când Creatorul îşi retrage din ea curentul Cuvântului, întregul univers se risipeşte asemenea pulberii.

Maulana Rum spune, într-unul din imnuri:
“Înlauntrul Mareţei Taine care exista, noi nu deţinem cu adevarat nimic. Şi atunci, de ce această competiţie pe care o simţim, înainte sa trecem fiecare, unul câte unul, prin aceeaşi poarta?” Fiecare din noi este separat de ceilalţi prin minţile şi trupurile noastre, ele sunt cele care ne separă. Dar sufletele noastre sunt unite în Cuvânt. Picaturile din ocean nu sunt separate una de alta. Când un copil care se joaca pe plaja ia într-un vas puţina apa din ocean, picaturile sunt separate de ocean. La fel se petrece cu trupurile şi cu egourile noastre, ele sunt asemenea vasului care ne separa sufletul de Dumnezeu şi de fiecare din ceilalţi. Ce se petrece cu apa din vas şi cum este ea folosita, aceasta este la voia copilului, întocmai la fel cum Iluzia ne-a definit personalitatea şi împrejurarile vieţii noastre - până când am auzit chemarea Maestrului.

Pe calea acestei vieţi suntem cu toţii fraţi şi surori. Nu pentru că El i-ar fi exclus pe cei care nu sunt discipoli, ci dimpotrivă. Trebuie sa-i privim pe toţi oamenii ca fraţi şi surori, asemenea unei mari familii a lui Dumnezeu. Prima porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise este astfel formulată: Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău cu toata inima ta, cu toata mintea ta şi cu toata puterea ta. Iar apoi: Iubeşte-i pe semenii tăi ca pe tine însuţi, adica aşa cum îl iubeşti pe Dumnezeu, şi cum ne iubeşte Dumnezeu pe noi.

În ceea ce ne priveşte pe noi, ca discipoli pe calea aceasta, recunoaştem că suntem cu toţii tovaraşi de călătorie, aflaţi în aproximativ acelaşi punct al acestui parcurs spiritual. Cu o diferenţa de plus minus o viaţa sau patru vieţi, ceea ce este o clipită la scara timpului cosmic, ne aflăm aproximativ în acelaşi punct al călătoriilor noastre. Fiind un grup de fraţi şi surori care călătoresc în aceeaşi direcţie şi care se îndreaptă către aceeaşi poartă, ar fi minunat dacă egourile noastre ne-ar îngadui sa ne iubim unii pe alţii, aşa cum ar dori Dumnezeu.

Daca înca nu suntem dispuşi sau capabili sa ne iubim unii pe alţii aşa cum ar dori Maestrul sa o facem, care ar fi cea mai mica exigenţa posibila, acceptabila ca atitudine şi comportament? Ne putem respecta unii pe alţii. Respectul adevarat înseamnă recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în celălalt, şi înseamnă a proceda cu bună credinţa. Adevărul nostru este ca Maestrul şi învăţăturile sunt focarul relaţiilor noastre reciproce cu oricine. Conştientizarea prezenţei Maestrului în viaţa noastra o putem ţine înaintea noastra ca pe un scut. Ne este foarte util sa recunoaştem că suntem cu toţii tovaraşi de calatorie, că ne putem ajuta unii pe alţii să depăşim momentele grele cu cât mai multa uşurinţa. Pământul sub picioarele noastre este adesea înşelator. Cu siguranţa ca am remarcat cu toţii: tocmai când ne închipuim ca am ajuns pe teren solid, stabil, că relaţiile noastre cu cei din jur sunt bune, că sănătatea ne este în ordine, existenţa sigură, tocmai atunci începe un uşor cutremur, sau chiar unul impresionant, care ne mătură şi după care ne trezim din nou pe apele învolburate ale oceanului. Dar dacă prietenii ne încurajează să apucăm mâna Maestrului şi sa păşim la suprafaţă apei, nici nu mai băgam în seama cutremurul şi nu mai suntem izbiţi de valuri.

În lumea Marelui Maestru avem de-a face cu un belşug de iubire. În lumea Iluziei avem de-a face cu absenţa aproape completa a iubirii.

Aceasta este esenţa dualitaţii şi sensul afirmaţiei biblice că nu poţi sluji la doi stapâni - şi lui Dumnezeu, şi lui Mammon (sensul restrâns al lui Mammon este banul, sensul mai cuprinzator, lumea).

Noi nu ajungem sa simţim aceasta iubire automat, îndata ce primim iniţierea, aşa cum am dori. Trebuie sa ne straduim pentru aceasta.

Aşa cum spunea Maulana Rum: Nu conteaza ce planuri îţi faureşti, nu conteaza ce dobândeşti, tâlharul va intra prin partea care nu este pazita. Prin urmare ocupa-te de ceea ce valorezi cu adevarat tu însuţi, iar tâlharul va lua ceva mai puţin preţios. Singura năzuinţa pe care o are sufletul nostru este să caute adevarata iubire, aceea pentru Dumnezeu. Dar ceea ce face tâlharul, Iluzia, este să ne îndrume să căutam în locuri nepotrivite, chiar şi după iniţiere, atunci când credem că ştim calea. Dorinţa sufletului nostru este esenţa păcii şi mulţumirii în Cuvânt. Iluzia ne foloseşte însă mintea şi inima pentru a ne îndeparta atenţia de la această căutare. Inimile, minţile şi trupurile noastre sunt asemenea unei coji dure care ne acoperă sufletele, iar ele sunt atrase în cursa relaţiilor cu oameni, a unor interese pentru obiecte şi lucruri şi dorinţe, care ne distrag şi ne umplu deşertul vieţilor noastre trăite fără iubire.

Fiind atât de ocupaţi să ne câştigăm traiul, sa ne îngrijim de copii, sa ne platim obligaţiile, sa ne planificam obligaţii, sarbatoriri ale zilei de naştere, Craciunului, şi a multe altele, atenţia ne este ocupată şi astfel este distrasa de la simţământul de singuratate pe care îl avem. Singuratatea este darul lui Dumnezeu care ne îndreapta catre contemplaţie.
Aceste învelişuri opace cu care ne-a dotat Iluzia pentru a ne învalui sufletele pot fi strapunse numai de un Maestru viu. Aşa ne este expus şi de învăţăturile isihaste.(pentru mai multe informatii: Isihasmul, expresie autentica a spiritualitatii ortodoxe ) Pentru cei iniţiaţi, aceasta se petrece prin contactul cu învăţăturile unui Maestru spiritual desavârşit acum în viaţa. Iniţierea este începutul conştientizarii ca obiectivul primordial al vieţii noastre este uniunea în Cuvânt.

Cum sa dobândim aceasta? Cum sa ajungem pe cea mai înalta treapta a scării cu trei trepte?
Există o singura putere supremă care este baza şi susţinerea a toate. Cum să parcurgem calea către "Taina locaşurilor interioare ale lui Dumnezeu"? Cum să ajungem dincolo de dualitate, către caminul la care tânjim?

Dumnezeu este iubire, şi nici o creatura, nici o fiinţa omeneasca nu poate trai fara de El. Chiar şi la acest nivel lumesc, când cea mai mare iubire pe care o experimentam este doar umbra aceleia reale, ne este necesar, ca şi copiilor mici, sa avem o iubire omeneasca pentru a supravieţui. Nimeni dintre noi nu a avut parinţi desavârşiţi. Nici chiar cei mai devotaţi şi conştiincioşi parinţi nu ne pot oferi iubirea desavârşita sau sa ne înveţe cum sa o oferim. Prin urmare, ce sperăm să atingem prin relaţiile noastre mature? Ne zbatem şi sperăm că partenerii noştri, copiii, părinţii, să fie în masura să ne satisfacă cerinţele. Suntem din ce în ce mai dezamagiţi, dar continuam sa încercam.

Numai Dumnezeu, asemenea soarelui, este în masura sa ne umple vieţile cu caldura şi lumina de care avem într-adevar nevoie. Cautând iubirea în relaţiile lumeşti este ca şi cum ai vrea sa vezi soarele, privind la reflectarea lui într-o balta tulbure. Nu ştim alt fel de iubire decât acesta, şi aceasta este ceea ce cautam, iar ceilalţi ne pot oferi numai aceasta iubire, pentru ca este tot ceea ce ştiu ei. Prin urmare, pentru a ajunge la adevarata iubire, nu este de folos sa cautam altundeva decât la Maestrul nostru desăvârşit. Aşa cum spunea un mistic, oamenii care au diamante, nu doresc nimicuri. Astfel, singura cale de a experimenta această iubire este meditaţia - ascultarea muzicii vrajite a Sunetului - sunetul iubirii care ne înconjoară.

Nu există limite pentru înălţimile la care poate ajunge o fiinţă omenească nici pentru adâncurile în care se poate cufunda. Fiecare dintre noi alege între culmile bucuriei şi fericirii şi adâncurile chinului şi suferinţei.

Nu găsim cuvinte pentru a exprima necesitatea unei vieţi morale pure. Caracterul moral superior este esenţial pentru progresul spiritual. Nu există nimic ce nu poate fi învins prin iubire, bunătate, tact şi înţelegere.

Dragostea şi pofta nu pot exista laolată. Aceşti termeni sunt perfect antagonici precum lumina şi întunericul.

Unde este poftă,
Dragostea nu are loc.
Acolo unde vine Dragostea,
Pofta se risipeşte.


Material prezentat de Eusebiu Tihan