Disciplina: Psihologie socialaAutor: Carmen Grigorescu RaptisUniversitatea EcologicaFacultatea de Psihologie
“Natura si educatia sunt asemanatoare. Într-adevar, educatia îl transforma pe om si, transformându-l îi da o a doua natura” (Democrit)Cuvinte cheie: minciuna, psihologie, educatie, caracter, personalitate, atitudine, moralaDintre trasaturile negative de caracter mai frecvente la copii, preadolescenti si adolescenti, cercetarea psihologica si educationala a studiat cu deosebire minciuna, capriciile, incapatanarea, negativismul, timiditatea s.a., reliefând cauzele acestora si modurile de combatere a lor.
Trasaturile de caracter se formeaza pe baza unor relatii reciproce dintre oameni: in familie, scoala si colectivele de munca. Trasaturile negative de caracter sunt efectul educatiei gresite in familie sau scoala. Prezenta lor creeaza reale dificultati in adaptarea si integrarea sociala a persoanei, duce la incordarea relatiilor interindividuale incat apare necesitatea reeducarii persoanei. Pentru formarea trasaturilor pozitive de caracter trebuie avuta in vedere parcurgerea mai multor etape, una dintre acestea fiind insusirea unor reprezentari si notiuni morale clare. Asa cum exista preocupare pentru rigurozitatea notiunilor stiintifice impartasite copiilor in procesul de invatamant, tot asa trebuie sa existe preocupare fata de modul in care scolarii isi insusesc notiunile morale. Transformarea notiunilor morale in convingeri morale, in sentimente si atitudini morale reprezinta o alta etapa care nu trebuie pierduta din vedere in formarea trasaturilor pozitive de caracter. Prin exercitiu, sentimentele si atitudinile morale se transforma in deprinderi si obisnuinte morale fixate in trasaturi pozitive de caracter. Trasaturile de caracter pot fi cunoscute, diagnosticate.
Minciuna, în sens larg, acopera o gama larga de comportamente: de la o simpla optiune noncomformista între realitate si fictiune pâna la “abatere deliberata, constienta de la sistemul de corespondenta sociala – admise între realitate si modul ei de prezentare” (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmatie falsa cu scopul de a induce în eroare, provocând prejudiciu de ordin moral – material altuia si aducând benefici autorului ei.
Minciuna la copii i-a preocupat intotdeauna într-o mare măsură pe educatori, iar terapiile propuse nu s-au dovedit intotdeauna eficace. Coceptul minciuna este o expresie foarte generala care acopera in realitate forme foarte diverse si cere explicatii diferite. Mai intâi nu trebuie confundata minciuna cu eroarea. Copilul comite multe greseli prin neintelegere; denatureaza adevarul nu intentionat ci din ignoranta. Trebuie de asemenea sa ne amintim ca in vorbirea sa, desi alcatuita din cuvinte asemanatoare cu cele folosite de adult, copilul nu da unor cuvinte semnificatia pe care le-o dam noi, de unde rezulta neintelegeri posibile din parte adultului. Minciuna nu exista, in vorbe sau in acte, decât daca copilul are intentia sau constiinta de a deforma adevarul. Copilul poate deforma in mod voluntar realitatea, dar ca un joc, prin libera exprimare a imaginatiei sale. Astfel, el construieste o lume imaginara, miraculoasa sau abracadabranta, stiind foarte bine ca adultul nu se lasa inselat de inventiile sale. Aceasta nu constituie o minciuna periculoasa. Nu este altceva decât un aspect al dezvoltarii mintale a copilului si a o reprima ar fi o contrariere a adaptarii naturale.
Arnold Goldberg, psihiatru la Colegiul Rush Medical din Chicago, sustine ca exista un aspect normal in faptul de a minti. “Mintitul face parte din cresterea si dezvoltarea normala, la fel ca si spunerea adevarului.” “Abilitatea de a minti este o realizare umana, una dintre abilitatile care il deosebesc de om de celelalte specii.”
Conform teoriei psihanalitice a sinelui, daca prima minciuna a copilului este incununata de success, ea reprezinta prima experienta care dovedeste ca parintii nu sunt “atotstiutori”. Acest lucru este realizat de regula in al doilea an de viata si reprezinta un moment crucial in ceea ce priveste viziunea pe care si-o fac copiii asupra sinelui - de persoane separate, dotate cu vointa proprie. Ei descopera ca “se pot descurca” in anumite situatii. Este inceputul sfarsitului in ceea ce priveste idealizarea parintilor. Goldberg adauga: “Momentul in care remarci pentru prima oara o limitare a capacitatilor parintilor reprezinta un pas inainte spre o viziune mai realista asupra celorlalti.”
Copilul poate minti pentru a insela pe adult, pentru a-i atrage atentia, admiratia sau simpatia. Asemenea cazuri nu sunt rare si se intalnesc mai ales la copiii obisnuiti sa fie alintati sau scosi in evidenta. Fetitele practica acest fel de minciuna mai mult decat baietii. Copilul mai poate minti si pentru a provoca mila si va minti cu atat mai mult cu cat metoda va da rezultate eficace. Exista copii care mint ca sa se apere, când sunt banuiti sau acuzati. Altii triseaza (alt mijloc de auto-aparare) si acest fel de minciuna nu este specific infantil. Copilul poate inca minti pentru a se razbuna, pentru a obtine un obiect dorit, pentru a nu-si trada grupul sau pentru a imita pe adulti (când nu-l indeamna chair ei). Toate aceste feluri de minciuna nu sunt patologice si, cunoscându-le bine cauzele putem, in cazul in care copilul nu este instabil sau intarziat, sa reusim destul de usor de a-l vindeca de acest defect. Exemplul bun, crearea de mobile interioare si morale sunt principii recunoscute si aplicate de mult.
Exista inca si forme patologice de minciuna care tin de psihiatrie. Sunt acelea când copilul, fara scop aparent, deformeaza adevarul, povesteste “istorii”, uneori posibile, adesea cu foarte multe amanunte, din care nimic nu este adevarat. Aceasta este mitomania, aproape totdeauna asociata cu debilitatea mintala sau cu starile psihopatice.
In cazul unui copil care minte, este foarte important sa tinem cont de varsta si stadiul lui de dezvoltare. Copiii sub varsta de 3 ani nu mint intentionat. Copiii din aceasta grupa de varsta nu inteleg ceea ce vorbesc si astfel experimenteaza limba si noile cunostiinte acumulate despre lumea inconjuratoare. Ei pot totusi minti pentru a evita o pedeapsa, deoarece inteleg consecintele, dar codul moral lor moral inca nu este dezvoltat.
Un studiu realizat asupra unor copii de trei ani, carora li se spunea ca in spatele lor se afla o jucarie interesanta, insa li se cerea sa nu o priveasca, iar experimentatorul parasea apoi camera, a avut urmatoarele rezultate: In jur de 10% nu au tras cu ochiul când au ramas singuri; dintre ceilalti, o treime au mintit, spunând ca nu s-au uitat si inca o treime au refuzat sa raspunda.
Cei care au refuza sa raspunda reprezinta un grup de tranzitie, care atunci invatau cum sa minta dar inca nu o faceau bine. Ei erau, in mod vizibil, cei mai nervosi. Cei care au spus ca nu s-au uitat – care minteau – pareau mult mai relaxati. Ei invatasera sa minta bine. In concluzie, s-ar parea ca exista o anumita usurare in a sti sa minti eficient.
Pâna pe la 3-4 ani, copilul nu are o reprezentare clara a notiunii de minciuna deoarece nu percepe conceptul de adevar obiectiv bazat pe fapte. Dimpotriva, la aceasta virsta, imaginatia sa este debordanta, alimentand nevoia de a “inflori” lucrurile. Daca este gasit cu cartile vraiste pe podea in loc sa fie frumos aranjate pe raft, copilul poate povesti ca s-a impiedicat si a lovit raftul, provocând o avalansa de carti - când in realitate el doar a incercat sa ia câteva carti din teanc si celelalte au cazut din greseala. Copilul poate sa uite foarte repede chiar cum s-au intâmplat lucrurile. El a adus noroi in bucatarie, sau a fost câinele? Oare el a mâzgalit peretii camerei lui sau prietenul lui, ultima oara când s-au jucat impreuna?
Un alt motiv pentru care se pare el are tendinta sa distorsioneze adevarul este construirea realitatii ca si cum ar avea o bagheta de magician. Dupa parerea expertilor, este posibil ca la aceasta vârsta, un copil sa creada ca distorsionând adevarul va face ca lucrurile sa fie sau sa se fi intimplat exact asa cum doreste el. De exemplu, daca micutul smulge brusc o jucarie din mana surioarei mai mici, aceasta o va face sa izbucneasca in plins iar copilului ii va parea rau pentru ceea ce a facut. Asa ca, atunci când este ce s-a intâmplat, copilul va spune ca surioara a scapat singura jucaria din mâna, tocmai pentru ca doreste atât de mult ca lucrurile sa se fi intâmplat in acest fel incât ajunge sa creada ca exact asa s-au intâmplat si in realitate. Asta nu inseamna insa ca prichindelul este pe drumul de a ajunge un infractor numai pentru faptul ca mai trage câte o minciunica pe ici pe colo. Câteodata poate fi dificil pentru un copil sa recunoasca si sa respecte standardele si regulile de comportament ale adultilor.
Dupa J. Piaget, copilul pâna la 6-7 ani este un pseudomincinos, care traieste într-o lume proprie (combinatie de real si imaginar), având sensuri simbolice inaccesibile adultului. Pâna la vârsta amintita copilul îsi poate manifesta imaginatia prin fabulatie, care nu trebuie confundata cu minciuna. Când jocul acesta produce obisnuinta si aduce avantaje copilului, atunci ridica semn de întrebare.
Copiii cu vârste cuprinse intre 3 si 7 ani au probleme in stabilirea limitei dintre lumea reala si fantezie. La aceasta vârsta ei pot avea prieteni de joaca imaginari, le plac povestile si jocurile imaginare. Minciunile copiilor din aceasta grupa de vârsta sunt in marea lor majoritate povesti inventate de ei, nu minciuni intentionate. In jurul vârstei de 6-7 ani copiii inteleg ce este minciuna dar totusi vor continua sa triseze daca este posibil.
Ca remedii se propun: dezvoltarea simtului realului, deprinderea cu exactitate, redarea fidela a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulatiei exagerate.
Copilul anteprescolar si prescolar trebuie ajutat sa fie sincer. Pentru aceasta, in loc sa fie certat foarte tare atunci când minte, e mai bine sa i se multumeasca atunci când este cinstit si spune adevarul. In acelasi timp, sinceritatea lui trebuie incurajata.
Totodata trebuie evitata punerea copilului in situatii incriminatorii. Pentru aceasta, el nu trebuie anchetat in amanunt cu privire la greselile pe care le face. La urma urmei, in multe cazuri e perfect evident; daca are ciocolata intinsa pe toata faţa atunci stim exact ce s-a intâmplat cu desertul surioarei lui. Chestionam adesea copiii pentru ca vrem ca ei sa marturiseasca faptele comise dar se intâmpla ca aceasta sa duca la confruntari cu totul inutile. Parintele sau pedagogul trebuie sa actioneze numai pe baza a ceea ce stie. Copilului i se va spune pe un ton foarte intelept si practic: “Uite, nu e corect sa iei din bomboanele surioarei tale. Sunt ale ei si se supara daca nu le mai are. Hai sa-i dam câteva din ale tale, esti de acord?”. Prin aceasta strategie, nu numai ca se ocoleste confruntarea directa “marturiseste-ca-minti” dar i se arata si modul in care isi poate repara greseala. Pentru viitor, a sti cum sa repari o greseala e cu mult mai important decat a sti cum sa faci fata unei anchete.
La fel de importanta este construirea sentimentului de incredere. E bine sa-i aratam copilului ca avem incredere in el si ca el poate avea incredere in noi spunându-i intotdeauna adevarul. Respectarea cuvântului dat sa devina o prioritate, la fel si scuzele cerute cu sinceritate in cazul incalcarii unei promisiuni. Va invata cu mult mai mult din acest comportament decât din admonestari.
Minciuna si furtul sunt comportamente comune, dar gresite, la copiii de vârsta scolara. In timp ce formele severe ale acestor comportamente indica o mult mai serioasa problema psihologica, de cele mai multe ori este vorba despre un comportament comun care, in timp, va fi depasit. Minciuna si furtul sunt mai intâlnite la baieti si se intalnesc cel mai mult la copiii cu vârstele cuprinse intre 5 si 8 ani.
Minciuna prescolarilor poate fi:
- agresiva (minciuna pentru a provoca pedeapsa unui frate, sora sau alt copil) sau
- de aparare inclusiv cu scopuri evazive sau din laudarosenie (copilul imagineaza – evocând intâmplari interesante prin care a trecut).
La scolarul mic persista mai ales minciuna din instinctul de aparare, ce poate sa aiba loc in mediul scolar sau in cel familial. Aceasta in cazul in care sistemul cerintelor (din clasa sau de acasa) sunt tensionale pentru copil. Minciuna agresiva – relativ frecventa la copiii din clasele I si II – scade treptat spre sfârsitul acestei perioade. Se manifesta in schimb dupa conflicte intre copii, conduite diferentiate legate de stabilirea vinovatiei: conduite agresive (para), conduite de aparare activa din colegialitate si aparare pasiva (abtinere) chiar daca este evidenta vina celui in cauza. Acestea pun insa in evidenta cresterea sociabilitatii, când este relativ dificila stabilirea gradului lor de nocivitate in formarea personalitatii copiilor. Ele atrag insa atentia si necesita analize pertinente.
Cum poate fi determinat un copil de 7 ani sa nu mai minta in legatura cu scoala, sa-si recunoasca greselile? Unul din incidente este : "Domnul invatator m-a intrebat o poveste pe care trebuia s-o stim de la gradinita, dar eu n-am stiut-o, pentru ca nu ne-a spus-o la gradinita ". Adevarul este ca domnul le-a pus intrebari dintr-o povestioara pe care le-a citit-o chiar el in clasa, dar fiindca n-a fost atent, probabil, n-a stiut sa raspunda la intrebare.
Procesul de eliminare a minciunii trebuie sa ia in calcul posibilele cauze ale minciunii. In cazul copiilor putem vorbi de mai multe tipuri de minciuni, printre care si minciuna de aparare ce provine din teama copilului de pedeapsa.
Aparitia unui asemenea gen de minciuna ne poate anunta ca respectivele masuri educative pe care parintele sau invatatorul le ia sunt cam neplacute pentru el. Pe cât posibil este bine sa se faca o analiza a modului in care este gestionata o astfel de situatie si sa se evite o pedeapsa prea "dura" pentru copil. Pentru a evita o astfel de minciuna, atât la scoala, cat si in familie se cere a fi stimulata sinceritatea deplina a copilului, precum si certitudinea ca recunoasterea situatiei reale se va asocia cu diminuarea pedepsei.
Asteparile nerealiste fata de rezultatele scolare ale copilului pot constitui de altfel o posibila cauza, de aceea asteptarile moderate si incurajarile pot incuraja sinceritatea copilului.
La vârsta de 7 ani copilul poate intelege conceptul de minciuna si totodata poate constientiza natura morala negativa a acestui fapt asa ca o masura la indemana educatorului o constituie o comunicare deschisa cu copilul. De asemenea puterea exemplului poate functiona in cazul copiilor, asa ca utilizand exemple concrete si intâmplari directe se poate milita pentru eliminarea obiceiului minciunii. Si pentru ca vorbim de puterea exemplului, indicat ar fi sa se evite situatiile in care copilul prezent ar asista la o minciuna din partea unuia dintre parinti.
Copiii cu vârste cuprinse intre 6 si 12 ani inteleg atât ce este minciuna cât si latura morala negativa a acestui comportament. Totusi, copiii pot continua sa minta pentru a testa regulile si limitele impuse de adulti. Atunci când va spune o minciuna, copilul va avea motive pentru a o face. La aceasta vârsta regulile sunt foarte importante, astfel incât trisatul devine mai putin important. Teama ca parintii le vor dezaproba obiceiul ii va descuraja sa mai minta.
Numai 3% dintre copii mint atât de des incât acest lucru poate fi considerat o problema. Daca mintitul este atât de persistent incât afecteaza viata celui care minte – sau pe a acelora care sunt mintiti – reprezinta o problema. Desigur copiii care intra in tot felul de incurcaturi sunt aceia care mint cel mai mult. Conform studiilor psihologice, minciuna cronica se leaga de probleme mult mai serioase pe masura ce copilul creste. Un studiu facut pe 466 de barbati care, in scoala primara, erau etichetati drept “mincinosi” a aratat ca la vârsta de 20-22 de ani mult mai multi dintre acestia, comparativ cu cei care nu fusesera etchetati drept “mincinosi” in copilarie, fusesera intre timp condamnati pentru comiterea de infractiuni.
Din pacate, este dificil de spus daca minciuna este o cauza sau un simptom al acestei probleme. Un studiu efectuat asupra a 300 de baieti a aratat ca mincinosii cronici proveneau mai mult din familii in care acestia erau slab supravegheati ori se simteau respinsi de catre parinti.
“Mamele cu o casnicie fericita si-au supravegheau baietii mai mult decat mamele care nu erau fericite in casnicie sau decat cele singure. Este usor de imaginat ca parintii tensionati au mai putin timp si o mai mica inclinatie in a-si supraveghea copiii. Iar unde exista mai putina supraveghere, mintitul este vazut de copii ca mai putin riscant.” (A. Goldberg)
Alti factori ce pot cauza minciuna la copii: copiii pot minti in cazul in care parintii asteapta prea multe de la ei; copiii pot minti despre notele lor in cazul in care parintii cred ca ei invata mai bine decat in realitate; in cazul in care un copil este intrebat de ce a avut un anume comportament gresit, el poate minti deoarece nu poate explica actiunile lui; copiii care nu sunt educati intr-un mod consistent pot minti; copiii care nu sunt laudati sau rasplatiti pot minti pentru a atrage atentia.
Când devine minciuna o problema?
Exista mai multe situatii care ar trebui sa ne ingrijoreze. In cazul aparitiei uneia din situatiile urmatoare, este foarte important ca un psiholog sa consulte copilul: un copil care minte si in acelasi timp are alte probleme comportamentale cum ar fi piromania, rautatea fata de animale, insomnia, sau este hiperactiv, poate avea probleme psihologice; copiii care nu au multi prieteni sau nu doresc sa se joace in grup pot avea respectul de sine foarte scazut si pot fi deprimati; copiii care mint pentru a obtine ceva de la altcineva si nu arata nici un semn de regret.
Preadolescentii folosesc de regula “laudarosenia”. Pentru a castiga aprobarea si admiratia camarazilor, ei inventeaza sau isi infloresc faptele. Ei se lauda frecvent ca stiu sa schieze sau sa vorbeasca o limba straina, când, de fapt, acest lucru nu este adevarat. Potrivit lui Goldberg – “La aceasta varsta, copiii isi regleaza foarte fin superego-ul sau constiinta. Prima dovada de minciuna patologica apare in acesti ani, la copiii care au un superego defectuos si considera ca pot “iesi basma curata” din orice.”
La puberi si adolescenti miciuna incepe sa devina mai subtila (si mai densa ca autoaparare), creste in general tendinta spre chiul, intarziere, uitat acasa al temelor sau carnetuluii de note, etc., ceea ce echivaleaza cu cresterea relativa a conduitelor de inselatorie.
Adolescentii testeaza limitele. Ei incearca sa vada cât de mult te pot pacali, iar minciuna face parte din acest test. Adolescentii reactioneaza la consecinte, drept care au nevoie de explicatii logice. In ceea ce priveste evaluarea mintitului, studierea rapoartelor intocmite de profesori si parinti arata ca unul din sase copii minte frecvent. La adulti, una din patru persoane recunoaste ca mintea frecvent când era copil.
La adolescent, obiceiul de a minti indica, dupa Popescu Neveanu – fie o suferinta afectiva, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dezorientare a personalitatii. Alledy noteaza: “copilul care minte fie este nesatisfacut de realitatea înconjuratoare, fie nemultumit de sine însusi.”
Printre cauzele minciunii se mentioneaza mai întâi frica de pedeapsa – care favorizeaza minciuna de aparare – apoi interdictia activitatilor placute (lucide), încercarea de “justificare” a unor indicatori, dorinta de a iesi în relief, lacomia si altele.
Simtind nevoia de a avea prieteni, de a trai în colectiv, copilul si mai ales adolescentul vor descoperi treptat ca sinceritatea înseamna încrederea reciproca si întemeierea pe adevar; apoi sinceritatea înseamna curaj; însasi prietenia si viata de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent sa recunoasca si sa proclame necesitatea sinceritatii si loialitatii în relatiile reciproce.
In ceea ce-i priveste pe adulti, cei mai multi cunosc porunca “Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.” Cu toate acestea, daca e sa fim sinceri trebuie sa recunoastem ca toti am mintit la un moment dat si poate vom mai minti.
In principal, adultii mint din aceleasi motive ca si copiii – sa evite pedeapsa, sa obtina ce doresc sau pentru a-si gasi scuze. Adultii utilizeaza de regula “minciunile albe”, de genul “A fost o cina grozava, draga. Numai ca n-am putut sa mananc mult pentru ca am avut un pranz bogat.” Minciunile albe sunt considerate drept un lubrifiant social care au scopul de a menaja sentimentele celorlalti.
In orice caz, daca dorim ca ceilalti sa aiba incredere in cuvantul nostru, trebuie sa spunem adevarul. Odata ce a fost descoperita o minciuna este greu, daca nu chiar imposibil, sa recastigam increderea pierduta.
Cu toate ca unele minciuni pot fi de ajutor pe termen scurt, de regula, pe termen lung ele conduc la probleme.
In afara de asta, “minciunile albe” pot avea, de asemenea, efecte negative. Multi dintre noi se tem ca ar putea fi respinsi sau ca ar putea rani sentimentele celorlalti. Totusi, daca lauzi intotdeauna ceea ce face altcineva, persoana respectiva va aprecia laudele din ce in ce mai putin sau va fi foarte putin probabil sa incerce o schimbare in ceea ce face. De exemplu, referitor la miciuna despre cina grozava, daca nu iti arati niciodata insatisfactia in ceea ce priveste mâncarea, aceasta nu se va imbunatati niciodata.
Şi astfel minciuna se transformă într-un mod de viaţă perpetuându-se în toate mediile şi la toate nivelurile unei organizaţii.
“Şefu’, o să aveţi o scamă pe umăr!” Ne este atât de familiară această remarcă.
Minciuna devine astfel patologică, fiind fie un simptom al unei tulburări de personalitate, fie o tulburare primitivă, fie psihogenă. Mai rău este atunci când un popor întreg suportă pe propria-i piele, jocul “onirico-mincinos” a unei suite de guvernanţi.
Bibliografie
1. Dumitru Vrabie - “Psihologia educatiei”
2. Emile Planchard – “Pedagogie scolara contemporana”
3. Ursula Schiopu, Emil Verzea – “Psihologia varstelor”
4. David A. Gershaw – “The Normal Lie”
