Cele cinci pasiuni şi oponenţii lor.

Mânia vs. toleranţa
prezentare: Eusebiu Tihan

Vom include aici: agresivitatea, ocara, antagonismul, ostilitatea, cearta şi oponenţii lor, iertarea, toleranţa, bunăvoinţa, nutrirea binelui şi armonia.
Dr. Julian Johnson defineşte foarte bine acest obicei al minţii: “Acţiunea mâniei este de a aţâţa conflictul şi de a confuziona mintea în aşa fel încât nici o persoană care se află sub influenţa ei să nu se poată concentra atâta vreme cât se lasă dominată de ea.
Ea distruge pacea, neutralizează dragostea, stârneşte ura şi face din indivizi duşmani, generând distrugerea.
Mânia, care este suma tuturor relelor, este oponentul extrem al dragostei, al tuturor lucrurilor bune. Este cea mai degradantă dintre toate pasiunile. Ea slăbeşte şi apoi anihilează oricare calitate nobilă a minţii şi sufletului şi arde tot ce este mai bun. Acţiunea ei este binevenită pentru unii, bumerangul ei se întoarce asupra celor care au iniţiat-o, creându-le o karmă rea şi sfâşâindu-le carnea pe roata de fier fatală a reîncarnării. De multe ori ea conduce la crimă, atunci când încărcătura ei grea nu mai poate fi suportată.

Fazele minore ale mâniei, sunt: calomnia, bârfa, profanarea, acuzarea, iritabilitatea, cearta, gelozia, maliţiozitatea, nerăbdarea, resentimentul, imitarea maliţioasă, criticismul distructiv, vorba în contradictoriu, tirania şi opresiunea.
Legea Învăţătorilor este legea naturii, este absolută şi nu poţi scăpa de ea. Dacă nu o asculţi, atunci trebuie să culegi o nesfârşită durere şi suferinţă. Această regulă este: să nu critici pe nimeni, să nu găseşti greşeli la alţii, să nu abuzezi, să nu blamezi pe nimeni. Rosteşte cuvinte de dragoste, adevăr, amabilitate şi înţelegere.
O regulă instituită de nobilul Buddha este excelentă pentru noi toţi. Ne spune Buddha că, dacă vrem ca să vorbim, să ne întrebăm mereu: "Este adevărat, este necesar, este amabil?”.
Noi credem că mânia poate fi comparată cu cancerul, efectele ei sunt mai morbide pentru minte, decât este cancerul pentru trup. Este o boală de care nu scapi până-n mormânt. Şi atunci când vine moartea fizică, mintea este atât de otrăvită că nu mai are nici un pic de valoare morală.
Este ciudat că în literatura terapeutică mentală, acestei teribile epidemii nu i s-a acordat atenţia cuvenită. Chiar şi în etică, nu se face prea mare caz de ea. Şi cu toate acestea este cea mai mortală dintre bolile umane şi conduce la cele mai oribile dezastre. Credem că ea aduce în lume cu mult mai multă durere şi suferinţă decât oricare altă boală. Se spune că după o criză de mânie, o mamă şi-a alăptat copilul iar copilul sugând laptele otrăvit a murit în mai puţin de o oră. Tragedia era că femeia nu era obişnuită cu accesele de furie iar copilul a căzut victimă. Mânia se manifestă cu următoarele simptome: a gândi rău despre alţii, a te simţi ofensat din orice, a critica acţiunile altora, a scoate în evidenţă defectele de caracter ale altora, înfierându-i ca pe nişte încornoraţi, a-i certa şi a-i stârni pe alţii, a-i blama pentru ceea ce nu merge bine, a abuza şi a-i blestema, a ne lua la bătaie, învineţindu-i pe alţii pentru frustrările noastre. Mânia este mizeria mentală şi, răspândeşte mizerie. Trebuie să ne amintim mereu că, o rană mentală este adesea cu mult mai dureroasă decât o rană fizică şi uneori se vindecă foarte greu. Toate acestea se datorează “gurilor rele”. Mânia acţionează asupra celorlalţi cu mult mai dureros decât o boală fizică asupra unui subiect. ea se răspândeşte ca un gaz otrăvitor în împrejurimi. Cei care propagă boala mâniei, nu acceptă faptul că ei sunt iniţiatorii, ci alţii, ei fiind doar nişte victime inocente. Pacientul bolii mâniei neagă cu vehemenţă că el ar suferi de aşa ceva. Dar mânia lui erupe la cea mai mică provocare. De cele mai multe ori, o persoană care trăieşte lângă un propagator al mâniei este tentat să facă cine ştie ce prostii numai să nu-l mai audă. Dar nici moartea nu vindecă această bolă. Mânia este cu mult mai gravă decât orice altă boală fizică pentru că trupul se descompune în cele cinci elemente dar cel care suferă de ea, îşi ia mintea cu el după moarte şi, aceasta îl urmează în vieţile viitoare, până ce, după multă suferinţă şi autocontrol învaţă să se descotorosească de ea, pentru că nici un doctor nu poate vindeca o asemenea boală.
Iată câteva măsuri pozitive indicate de sfinţii părinţi: “Nu trebuie să te torturezi urând pe nimeni. Trebuie să trăieşti în tine şi cu tine. Trebuie numai să iubeşti, să îţi faci datoria aşa cum trebuie, aşa cum poţi mai bine şi să fii amabil, să ajuţi şi să fii bun cu celălalt. Este imposibil să-l faci pe celălalt să se schimbe în limita tiparelor concepţiilor tale. Trebuie să te schimbi tu însuţi şi în acest fel să poţi să progresezi mereu. Nu poţi să-l faci pe altul să progreseze, aşa că vei fi mereu fericit să te adaptezi situaţiei. Trebuie să ne adaptăm şi să încercăm să găsim un compromis acceptabil”. Lumea este plină de probleme şi nu le putem rezolva noi pe toate. Dar prin meditaţie, prin evoluţie spirituală, putem să ne ridicăm deasupra acestor probleme şi pe urmă ele nu ne vor mai afecta fie că oamenii gândesc rău despre noi, fie că nu le suntem pe plac sau nu ne acordă nici o atenţie. Asemenea lucruri nu ne vor mai interesa, căci ne-am ridicat deasupra modului lor de a gândi, datorat efectelor karmelor trecute comune. Simţim că nu putem scoate ghimpii din lume dar putem purta nişte pantofi puternici, astfel că aceşti ghimpi nu ne vor înţepa. Acesta este scopul evoluţiei spirituale. Ne situăm la un asemenea nivel, că aceste lucruri de nimic nu ne vor mai supăra, ele nemai fiind probleme pentru noi.
Nu putem spune că suntem în stare să rezolvăm problemele ci mai degrabă că putem să ne ridicăm deasupra lor. Aşadar, să facem tot ce putem în situaţia dată, cu toată sinceritatea şi apoi să lăsăm totul în grija Marelui Arhitect, nu vă torturaţi pe voi înşivă, lăsându-vă să alunecaţi pe panta deznădejdii. Dacă ne vom apleca aspra evoluţiei spirituale, asupra meditaţiei, atunci lucrurile mărunte nu ne vor mai tulbura. Aceasta nu înseamnă să întoarcem spatele. Să facem tot ce putem sub imperiul circumstanţelor, să facem tot ce este practic. Putem să evităm situaţia creată şi să fim indiferenţi la atitudinea oamenilor. Trebuie să ne orientăm în funcţie de împrejurări.
Dintre cele cinci pasiuni, mânia se manifestă cel mai iute şi otrăveşte mintea, trupul şi sufletul. Efectul celor patru pasiuni, adică lăcomia, pofta, ataşamentul şi egoul, poate fi resimţit după o lungă perioadă de timp şi ne priveşte pe noi înşine şi pe alţi câţiva. Mânia este ca focul în pădure, trece de la o persoană la alta, implicând întregul grup sau o mulţime de oameni într-o conflagraţie isterică sau chiar armate şi naţiuni, una contra celeilalte. Un om cu o mare capacitate de determinaţie poate să ridice, sute, poate chiar mii de oameni, cu ajutorul acestei arme teribile, prin înţelegerea şi poi exploatarea mobilului psihologic al mâniei. Trebuie să ne amintim discursul lui Marc Antoniu, când, după moartea lui Cezar, i-a asmuţit pe romani unul împotriva celuilalt. Să ne amintim de Hitler, câtă isteţime a fost aplicată ca să aprindă lumea, nu cu mult timp înainte. Niciodată nu învăţăm din experienţele noastre. Când mânia este stârnită, logica şi gândirea raţională zboară pe fereastră.
Unii proclamă că se situează pe calea adevărului, conştiinţei şi fericirii absolute dar atunci când cineva le vorbeşte în mod neplăcut sau în doi peri, luându-l în răspăr, fac spume la gură, de furie. Le place atuinci când cineva îi ridică în slăvi dar înnebunesc atunci când sunt vorbiţi de rău, şi stau gata de ceartă, cu simţurile încordate. Obiceiul discuţiilor nechibzuite conduce în mod inevitabil la mânie. Un mistic egiptean, Kabir, a scris: "Multă otravă se strânge din discuţia inutilă; este o mare greşeală să vorbeşti prea mult. Ţine-ţi gura închisă. Suferă totul în linişte şi aminteşte-ţi de Numele Nemuritor. Arareori întâlnim persoane care să nu calomnieze.
Şi despre ce vorbim interminabil? Ne răsfăţăm în calomnii, scandaluri sociale triviale sau poate însemna să rănim pe oamenii din jurul nostru sau în cele mai multe cazuri, acelor care sunt absenţi dar ce contează dacă putem să ne expunem isteţimea, inteligenţa sau umorul? Căci pentru unii doar imaginea lor de sine contează şi nu binele societăţii. Cu siguranţă că în această manieră tonusul moral al societăţii nu se îmbunătăţeşte. Numai învăţăturile şi exemplul unui suflet ales, încă în viaţă, poate stimula progresul real şi durabil. Misticii ne explică că, prin criticismul pe care îl abordăm, ne ataşăm defectului pe care îl criticăm. Procesul se înţelege de la sine: atragem asupra noastră acele calităţi la care ne gândim şi spălăm relele celor pe care îi condamnăm.
Sheik Saadi, spune, “Dacă aş fi tentat să bârfesc pe cineva, atunci aş bârfi-o pe mama mea, în aşa fel încât meritele faptelor mele să devină ale mamei mele”. Paltu, un mistic indian, spune la fel: “Să-mi trăiască bârfitorul, pentru că el mă curăţă, fără să-l plătesc. El îşi îndoaie şalele ca să facă această slujbă şi, hoinăreşte prin cele trei lumi ca să-i înştiinţeze pe toţi de răutatea mea. El se gândeşte la mine în fiecare moment. Nu mă uită nici o clipă. El mi-e ataşat zi şi noapte şi, din cauza “dragoestei” ce mi-o poartă, mă bârfeşte. Multe certuri şi lupte, naţionale şi internaţionale îşi au originea în proasta întrebuinţare a limbii. Condamnăm comunităţile, naţiunile, rasele şi continentele într-o manieră deplorabilă. Prejudiciile nu întârzie să apară. Noi suntem creaturile lui Dzeu şi fiecare are meritul său, şi noi, ca fii ai aceluiaşi Dzeu nu avem dreptul să aruncăm cu pietre în alţii.
Când găsim greşeli în creaţie, de fapt găsim greşeli în cel ce a creat. Astfel, nu facem decât să ne creem lanţuri împrejurul nostru prin care devenim sclavi.
Nu trebuie să urâm şi nici să ne socotim frustraţi de nici o naţiune, de nici o ţară sau de oricine altcineva. Tot ceea ce fiinţează este creaţia Lui, şi când devenim parte din El, întreaga creaţie ne aparţine. Atunci realizăm că totul ne aparţine. Dar de vreme ce acum avem vederi înguste trebuie să dobândim un orizont mai larg şi să muncim asiduu pentru evoluţia spirituală.
În ceea ce priveşte bătăile şi disputele religioase noi evaluăm la maximum locurile noastre de rugăciune, construite de oameni dar tratăm templele Lui (trupul uman) cu dispreţ. Studiul istoriei ne face de ruşine, pentru că ne arată că, chiar şi atunci când, printr-o greşeală, fie şi numai o cărămidă este desprinsă dintr-un templu făcut de mâna omului, ne războim şi omorâm mii de temple făcute de Marele Arhitect, adică fiinţele umane. Hinduşii spun: Rama este al nostru. Musulmanii au pretenţie la Rehman. Hinduşii şi musulmanii se luptă la sânge şi plătesc cu vieţile lor, fără să fi învăţat vreodată secretul. În numele religiei, s-au purtat nenumărate războaie şi bătălii, ba chiar am inventat conceptul de război preventiv.
Câtă vărsare de sânge şi suferinţă s-a iscat! Câţi copii nu au rămas orfani! Câte femei nu au rămas văduve! Câţi nu au fost luaţi prizionieri de război! Şi totuşi, cu mare mândrie, ne intitulăm salvatori ai religiei. Îi numim pe cei care au fost ucişi, martiri. Dacă, numai prin simplul fapt că omorâm o persoană creată de Dzeu, îl putem realiza pe Dzeu, nimic nu ar fi mai simplu. Dar ştim că, nu acesta este adevărul. Cei care-l iubesc pe Marele Arhitect iubesc şi creaţia Lui! Atunci când există un singur Dzeu, când El ne-a creat pe toţi, când El locuieşte în fiecare din noi şi, tocmai înlăuntrul trupului trebuie să-L căutăm, atunci, să ne urâm între noi înseamnă să-l urâm pe Dzeu. Dacă o naţiune urăşte pe o alta, dacă o religie este înfometată de sângele alteia, atunci, în acea naţiune sau în acea religie, dragostea faţă de Dzeu nu s-a născut încă, şi, nu există respect pentru lucrarea lui, a Marelui Arhitect.

Cei care îl iubesc pe Dzeu în mod constant, îi iubesc şi creaţia.

Guru Nanak spune: “Toate creaturile, mari sau mici, sunt ale Lui, şi El este Dzeul tuturora. Atunci, pe cine aş putea condamna dacă nu există decât El în Univers? Unul Dzeu ne-a creat pe toţi. El locuieşte în fiecare dintre noi. Am putea spune despre vreo persoană că este rea dacă ar exista un alt Dzeu care a creat-o”. Frate, dacă eşti cu adevărat sincer şi nu vrei să jigneşti, situaţia va fi de aşa manieră că nu vei jigni niciodată. Eşti ajutat întotdeauna să-i protejezi pe ceilalţi. În spatele tău se află mereu o forţă care te călăuzeşte, care te salvează în orice situaţie te vei afla.
Ca să ilustrăm orbirea mâniei şi inutilitatea acordării vreunei importanţe relaţiilor umane, să dăm exemplul lui Rustam, un general persan, şi al fiului său, Sohab, care din întâmplare, era la comanda armatei greceşti. Ei nu-şi cunoşteau gradul de rudenie şi se luptau în tabere opuse, ieşind amândoi să se înfrunte pe câmpul de luptă.
Rustam plecase de acasă de pe timpul când copilul lui era bebeluş, aşa că nu l-a recunoscut şi, s-au luptat cu încordare, gata să se omoare unul pe celălalt. Rustam, fiind mai bătrân, a început să-şi piardă puterile şi a jucat o farsă, ca să câştige bătălia. Aşa că Sohab s-a împiedicat şi a căzut, iar Rustam l-a lovit mortal.
Când era gata să-şi dea ultima suflare, sohab a strigat: teme-te de mânia tatălui meu, Rustam, nefericitu-le! El, cu siguranţă că te va ucide pentru această şmecherie!
La auzul acestor cuvinte, Rustam a îngenuncheat la capul fiului său, şi a văzut pe braţul lui Sohab amuleta pe care i-o dăruise de mic copil. Disperat, s-a dus la regele său care avea un leac miraculos ce putea salva viaţa fiului său. Regele, cunoscând şi temându-se de puterea lui Sohab, i-a refuzat disperatului tată ajutorul şi, astfel Sohab a murit.
Aceasta povestire ilustrează foarte bine caracterul întâmplător şi tranzitoriu al relaţiilor umane, în acest plan teluric. Aici, cel mai feroce duşman, devine prieten într-o oră. Şi moartea atât de dorită şi aşteptată cu un moment înainte, a fost dureros de regretată după aceea. “Al meu”, este de fapt un nonsens. Nu avem nici duşmani, nici prieteni sau alte legături de rudenie, ci numai mintea noastră îi socoteşte astfel pentru un timp determinat. Sinele este cel care dictează asemenea incidente. El este obsesiv, atât în dorinţă, cât şi în detaşarea de tot ce întâlnim, făcându-ne ori să fim doritori de oameni, de lucruri, ori dacă ne displac, dragostea de până mai adineauri se transformă într-o emoţie corozivă, atât de intense sunt simţămintele noastre.
Ce păcat că nu putem introverti această intensitate înlăuntrul nostru, către cel Etern, care nu ne părăseşte niciodată.la nevoie. Dar este dificil să ni-L reamintim atunci când trebuie. Dacă am putea să prindem momentul dispariţiei autocontrolului, când suntem posedaţi de mânie, atunci L-am realiza pe cel Etern. Dr. Ahluwalia exprima într-o lucrare: “De ce oamenii încearcă să-L determine pe Dzeu, prin rugăciuni, să modifice instrucţiunile, aşa cum vor ei? El le spune ce trebuie să facă şi ei încearcă să-l determine să le dea o cale mai lejeră.”
Dar în marea Lui Dragoste, Marele Arhitect oferă celor dragi lui, trei mari daruri: sărăcia, singuratăatea şi boala.
Dragostea este întotdeauna înlăuntru. Când încerci să-ţi dramatizezi dragostea, îi pierzi adâncimea. Trebuie să digeri acea dragoste, în interiorul tău.
Să nu uităm: Cuvinte frumoase, sentimente frumoase.

Acolo unde este Eu, nu există Dzeu,
Acolo unde este Dzeu, întunericul dispare.