EFECTELE TRANZIŢIEI ASUPRA FAMILIEI (II)

Autor: Prof.dr. Maria Voinea
Familia contemporană. Mică enciclopedie.
Editura IESPU FOCUS, 2005
240 pag, format A4
ISBN 973-87104-6-4



Politicile sociale în sfera familiei

Politica socială în sfera familiei se constituie ca subsistem al politicilor sociale în general şi reuneşte un ansamblu de măsuri sau programe, un cadru legislativ adecvat şi are ca obiect modul în care aceste măsuri structurează condiţiile de existenţă ale familiilor.
Politicile sociale în domeniul familiei derivă din importanţa acesteia pentru orice naţiune. Astfel populaţia umană trăieşte structurata în familii, familia fiind considerată "nucleu de bază", "celula fundamentală" a societăţii.
Sistemele politice contemporane se referă la familie subliniind importanţa ajutorului dat de stat dezvoltării acesteia, elaborării si promovării unei politici referitoare !a familie. Toate acestea în strânsă legătură cu tendinţa de modificare a structurii şi modelelor familiei, cu creşterea independenţei economice a femeii şi cu modificările survenite în funcţiile familiei.
· Structura şi modelele familiale prezintă numeroase tendinţe de modificare:
- se accentuează procesele de disoluţie a familiilor,
- numărul familiilor monoparentale şi a altor tipuri de uniuni conjugale decât cuplul legitimat oficial este în creştere;
- creşte numărul copiilor afectaţi de divorţ şi separări;
- creşterea numărului de menaje non-familiale şi a ponderii lor în totalul menajelor.

A apărut o adevărată subcultură "single", cu locuri de întâlniri specifice, vacanţe-tip etc. Aceasta dovedeşte importanţa acordată autonomiei (femeii, printre alţii) de care societatea contemporană (individualizarea societăţii).
De asemenea căsătoria, cuplul, încep să fie bazate din ce în ce mai mult pe parteneriat (in domeniile consumului, organizării timpului liber, al educaţiei copilului, mai puţin al treburilor menajere). Parteneriatul în cadrul familiei are consecinţe şi asupra organizării pieţii muncii, ducând la răspândirea unor forme ca: orar flexibil, timp de muncă parţial.
· Creşterea independenţei economice a femeii. Drept urmare au apărut prestaţii şi servicii acordate familiei pentru creşterea şi educaţia copiilor, astfel, socializarea copiilor a fost, parţial, transferată altor instituţii specializate în educaţie, asistenţă socială, asistenţă medicală.
· Modificarea funcţiilor familiei. Familia şi-a pierdut treptat funcţia economică, nemaifiind, în principal, o unitate de producţie, devenind predominantă funcţia sa de consum. Deşi funcţia economică a familiei contemporane numai este, în general, cea de producţie, există totuşi o economie familială şi domestică ce cuprinde: bugetul familial, costul copilului (direct sau indirect), responsabilităţile domestice, amploarea muncii casnice (sarcini menajere, educative), stăpânirea diferitelor situaţii de risc de către familie.
Astfel copilul, cu un sport economic nul, are un cost din ce în ce mai mare în societatea contemporană, cost exprimat atât în cheltuieli directe (hrană, îmbrăcăminte) cât şi indirecte (locuinţă, întreruperea activităţii lucrative a mamei pentru îngrijirea şi educarea lui).
Se afirmă tot mai mult că avantajul de a avea copii este mai degrabă emoţional şi afectiv decât o "asigurare materială de bătrâneţe". Dificultăţile materiale şi sociale ale celor ce dau naştere , la copii trebuie compensat de către societate (mai ales în probabilitatea îmbătrânirii demografice). Drept urmare, statul trebuie să acorde o atenţie sporită faţă de situaţia social-economică a părinţilor şi copiilor.
Dacă în familia tradiţională copii erau consideraţi o forţă de muncă, sporirea numărului lor crescând puterea economică a familiei, în familia nucleară modernă copii devin o sarcină suplimentară prin costul întreţinerii şi educării lor. Alături de copii, şi alţi membrii ai familiei incapabili de muncă - bolnavi, vârstnici - beneficiază în societatea modernă de sprijinul asistenţei sociale sau al sistemelor de asigurări sociale.
Politica familială interferează cu multe politici sectoriale: politica demografică, politica locuirii, politica sanitară, politica în domeniul tineretului etc. Spre deosebire de aceste politici sectoriale, politica familială realizează o sinteză globală şi chiar o coordonare a influenţei tuturor acestor măsurii sociale la nivelul grupului familial.
Astfel, problematica politicilor din sfera familiei presupune luarea în considerare a următoarelor aspecte:
· funcţiile de procreare, de creştere şi educaţie a copiilor în cadrul familiei sunt tratate în relaţie cu fenomene precum: nupţialitatea; divorţialitatea, celibatul, uniunile informale, disoluţia familiei etc.;
· influenţele marilor domenii economice şi sociale (învăţământul, sănătatea, condiţiile de locuit, serviciile sociale asupra familiei;
· relaţiile familiale (constituirea cuplului conjugal, stuctură de autoritate, relaţia soţ-soţie, părinţi-copii; o mare o au pentru societate consecinţele interacţiunii inadecvate copil-părinte) exercită influenţe asupra societăţii întrucât interacţiunile inadecvate dintre părinţi şi copii conduc la abandon, comportament deviant, etc.

Se vorbeşte de existenţa mai multor tipuri de politici familiale:
· implicite – cuprind politicile şi măsurile guvernamentale care nu vizează în mod direct familia, dar care o influenţează. O asemenea politică, care este implicită pentru familie, poate să fie explicită pentru alte sectoare sau grupuri sociale.
· explicite - cuprind măsuri luate expres pentru familie şi recunoscute astfel în mod oficial.

Instrumentele politicilor familiale.
Politicile familiale se servesc de o arie de instrumente între care: legislaţia familială, veniturile, sistemul fiscal, sistemul de asistenţă socială, serviciile sociale, politica financiară.
· Legislaţia familială – principalul instrument non-economic al politicii familiale. Ea poate fi concepută ca un pachet de legi cu referire expresă la familie sau poate să fie inclusă în dreptul constituţional sau alte reglementări juridice. Dispoziţiile legale reglementează căsătoria, vârsta minima de căsătorie, divorţul, întreţinerea copiilor, contracepţia şi avortul, drepturile mamei şi a copilului, drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de copii minori, legitimitatea copiilor, drepturile văduvelor, ale persoanelor în vârsta, ale handicapaţilor, drepturile femeilor etc.
· Veniturile şi repartiţia lor – se constituie în instrumente ale familiei în măsura în care se supun următoarelor obiective: garantarea veniturilor familiale minime necesare unui trai decent, menţinerea puterii de cumpărare a veniturilor disponibile ale familiei (compensate, indexare).
· Sistemul de prestaţii (beneficii) familiale în bani şi natură. Aici se includ alocaţiile pentru copii, beneficiile legate de maternitate şi de compensare a unui eveniment familial. Prestaţiile sunt diferite de la o ţară la alta în privinţa: criteriilor de eligibilitate, beneficiilor, cuantumurilor, administrării şi surselor de finanţare.
· Sistemul fiscal – ca instrument al redistribuirii.
· Sistemul de asistenţă socială – prevederile referitoare la asistenţa familiilor situate în condiţii de riscuri diferite.
· Serviciile sociale în favoarea familiei.
· Politica financiară – care cuprinde subvenţii şi credite acordate familiilor.

Politica familială în România post-decembristă
După 1989, măsurile luate în privinţa familiei de noul regim s-au concentrat, practic asupra a două aspecte:
· Susţinerea familiilor în efortul de a face faţă rigorilor tranziţiei:
- s-au luat măsuri în vederea unei relansări a funcţiei economice a familiei;
- măsuri de protecţie socială a şomerilor;
- omogenizarea sistemului de alocaţii pentru copii;
- reorganizarea asistenţei pentru cei săraci;
- indexarea periodica 2 veniturilor în raport cu dinamica preţurilor.
· Politica reparatorie a efectelor politicii familiale anterioare:
- retragerea treptată a statului din sfera vieţii familiale;
- liberalizarea avorturilor şi a folosirii mijloacelor contraceptive;
- liberalizarea legislaţiei în domeniul divorţurilor;
- mărirea concediului de maternitate plătit;
- protecţia intrinsecă a statutului mamei şi copilului prin înlăturarea accentelor forţat pronataliste;
- măsuri de încurajare a adopţiei şi plasamentului familial.
Principalele instrumente ale politicii familiale utilizate în perioada de după 1989 sunt următoarele:
· Serviciile sociale. Eficienţa, calitatea, diversificarea şi modernizarea serviciilor sociale familiale lasă mult de dorit. Acest lucru este datorat inerţiei instituţionale precum şi penuriei de resurse financiare. Astfel, sunt foarte slab dezvoltate următoarele categorii de servicii:
- servicii pentru îngrijirea şi supravegherea copiilor la domiciliu;
- servicii orientate spre dezvoltarea timpului liber al copilului;
- terapia de familie;
- consiliere în probleme familiale;
- servicii de îndrumare a adulţilor în relaţiile cu copiii;
- servicii pentru bătrâni.
Cu toate acestea, în domeniul serviciilor sociale s-au făcut primii paşi spre privatizare. Serviciile sociale private au şi consecinţe negative, restrângând accesul unor categorii largi ale populaţiei (care nu au venituri suficiente pentru a accede la aceste servicii).
· Asistenţa socială este slab dezvoltată, hipercentralizată, subfinanţată şi bazată excesiv pe sprijinul în bani. Fără a avea un sistem de alocaţii familiale diversificat şi consistent, transferurile de asistenta socială acoperă doar anumite cazuri-limită şi au un cuantum foarte redus.
· Alocaţiile de stat pentru copii au cunoscut o serie de transformări. Faptul că în România familia este predominant nucleară şi veniturile sunt puţin diferenţiate duce la situaţia practică în care familiile cele mai numeroase sunt cele mai sărace. Numărul aducătorilor de venituri în familie rămânând fix (1-2), indiferent de dimensiunea familiei, iar aceste venituri nedepăşind, în general, o sumă modică, în cazul familiilor numeroase rezultatul este că, practic, mai mulţi oameni trebuie să trăiască din aproximativ aceleaşi venituri ca şi în familiile mai puţin numeroase.
Principalele neajunsuri ale sistemului actual al alocaţiilor pentru copii pot fi sintetizate astfel:
- ignorarea vârstei copilului ca şi criteriu de diferenţiere;
- lipsa diferenţierii în raport cu veniturile susţinătorului legal şi rangul copilului;
- desfiinţarea plafonului maxim de venit a împiedicat focalizarea fondurilor asupra copiilor care aveau efectiv nevoie de sprijin;
- necorelarea corespunzătoare a creşterii alocaţiilor cu dinamica preţurilor a dus la scăderea a puterii de cumpărare a acestor prestaţii;
- alocaţiile au crescut mai lent decât celelalte venituri ale populaţiei;
- cuantumul prea mic în raport cu cheltuielile necesare întreţinerii unui copil.

· Reducerea de impozit este un mijloc de compensare a cheltuielilor legat de creşterea şi educaţia copiilor. Indexarea periodică a veniturilor familiei, care a înlocuit practica compensaţiilor fixe, este un instrument mai adecvat inflaţiei rapide. Din păcate, prăbuşirea producţiei nu a dus la acoperirea completa a creşterii preţurilor.
· Politica financiară. Creditele sunt cu totuşi insuficiente şi au condiţii deosebit de restrictive de acordare. Subvenţiile sunt treptat înlăturate datorită austerităţii fiscale.
Rezumând, putem aprecia că politica familială în România are câteva realizări, dar şi lipsuri importante.

Printre realizări se număra:
· legiferarea egalităţii dintre bărbat şi femeie;
· unele reglementări ce echilibrează obligaţiile familiale cu cele profesionale;
· existenţa unui sistem de alocaţie familială;
· învăţământul şi asistenţa medicală gratuite.
La capitolul lipsuri se pot aminti:
· organizarea şi funcţionarea necorespunzătoare a serviciilor sociale pentru familii; insuficienta lor diversificare;
· declinul cheltuielilor reale ale guvernului în domeniul sănătăţii, educaţiei, asistenţei sociale, al cheltuielilor sociale în general;
· reducerea utilizării creşelor şi grădiniţelor;
· excesiva centralizare a sistemului de asigurări sociale;
· monetizarea excesivă a prestaţiilor, ceea ce duce, în condiţiile inflaţiei, la erodarea valorii reale;
· neimplicarea sistemului fiscal în susţinerea familiilor cu sarcini familiale sporite;
· insuficienţa utilizării creditelor şi restrictivitatea excesivă a condiţiilor for de acordare.

În concluzie, între politicile legate de problematica familiei si cele cu caracter social există raporturi de interdependenţă.
Până în prezent, statul a făcut prea puţin pentru a uşura povara tranziţiei suportate de familii, iar efectele acestei politici sunt vizibile prin deteriorarea continuă a nivelului economic al familiilor, prin deficienţele în starea de sănătate şi nutriţie a populaţiei, prin scăderea utilizării serviciilor sociale, prin creşterea fenomenelor de devianţă socială.