RELAXAREA – O POARTĂ DESCHISĂ SPRE HIPNOZĂ

Psiholog Tihan Eusebiu
OPINFO CENTER

RELAXAREA- CARACTERIZARE PSIHOFIZIOLOGICĂ

OAMENII, ca indivizi sociali, pentru a face faţă evenimentelor externe şi interne care le condiţionează activitatea îşi pot însuşi o serie de strategii adaptative care să-i facă mai rezistenţi la agresiunile psihice şi mai eficienţi în activitate.

Autosugestia, gândirea pozitivă, relaxarea şi autoprogramarea mentală se pot constitui în astfel de metode de rezistenţă la stres şi optimizare a activităţii. Practicarea lor de către oamenii sănătoşi poate contribui la creşterea eficienţei unor procese şi funcţii psihice:
· mai bună concentrare a atenţiei;
· memorie cu indicatori superiori;
· voinţă mai puternică;
· un echilibru emoţional de nivel superior.

Relaxarea, în sens larg, semnifică o deconectare a individului de activitatea sa cotidiană, rutinieră, incluzând activităţi foarte variate, de la odihnă activă până la formele statice de deconectare. În sens restrâns, relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi autoformativă, urmărind realizarea unei decontracţii musculare şi nervoase, având ca efect un repaos cât mai eficient pentru organism, economisirea energiei fizice şi psihice, creşterea rezistenţei la stres a organismului şi diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat.
Relaxarea este o tehnică de autoreglare a stărilor psihice, utilizată atât în tratarea unor afecţiuni nevrotice şi psihosomatice, cât şi în pregătirea psihologică.
Există mai multe tipuri şi metode de relaxare. Robert Durand de Bousingen (1965) (apud Irina Holdevici, 1995, p. 43) împarte sistemele de relaxare în:
1. Analitice - se porneşte de la grupe musculare restrânse, generalizându-se relaxarea treptat la nivelul întregului organism (ex. Relaxarea analitică a lui Jacobson).
2. Sintetice - se originează în psihoterapie, în care personalitatea pacientului este abordată global, ca un tot unitar. (ex. Antrenamentul autogen al lui Schultz).
3. Sisteme de relaxare derivate din ritmică - acestea punând accent pe gest şi mişcare, conferindu-le calităţi terapeutice.

Eric de Winter (1963) (apud Irina Holdevici; 1995, p. 43) clasifică metodele de relaxare după două criterii:
1. după criteriul raţional:
· metode de relaxare raţionale, medicale, ştiinţifice;
· metode de relaxare experimentale, empirice;
2. după criteriul conceptual:
· metode de relaxare analitice (Jacobson);
· metode de relaxare sintetice (Schultz);
· metode de relaxare eclectice - îmbină elementele mai multor sisteme (tehnicile lui Jaran şi Klotz şi antrenamentul psihoton).

Stokvis şi Wiesenhuter (1963) fac distincţie între metodele de relaxare activă - în care subiectul joacă un rol important în realizarea stării respective şi metodele de relaxare pasivă - în care sarcina realizării relaxării cade mai mult pe umerii terapeutului (sisteme de relaxare de tip hipnotic).

Analizând cu atenţie starea în care se găseşte subiectul în timpul relaxării, putem desprinde câteva caracteristici generale ale acesteia, valabile în primul rând pentru antrenamentul autogen, dar şi pentru alte tehnici de relaxare:
a) La subiectul în stare de relaxare se constată o limitare a motricităţii, o lipsă a nevoii de a acţiona.
b) În stare de relaxare apare frecvent trăirea senzaţiei de greutate şi căldură în membre.
c) Se remarcă, de asemenea, o modificare a dinamicii atenţiei în sensul unei orientări selective a acesteia asupra formulelor comandate şi în acelaşi timp o scădere a interesului subiectului pentru stimulii exteriori.
d) În timpul relaxării, subiectul trăieşte o stare de pasivitate în raport cu ambianţa: pasivitatea se accentuează atunci când relaxarea este comandată din exterior de către terapeut şi scade pe măsură ce subiectul învaţă singur să-şi acomodeze starea de relaxare.
e) Aproape toţi subiecţii remarcă instalarea în timpul relaxării a unei stări afective aparte, de nuanţă pozitivă: ei trăiesc o stare de linişte, de calm, de destindere.
f) Starea de relaxare este o modalitate de activare a disponibilităţilor latente ale fiinţei umane, fapt demonstrat de efectele favorabile ale relaxării asupra stării psihice şi fizice a subiecţilor.
g) Relaxarea este, ca şi hipnoza, o stare modificată de conştiinţă; astăzi majoritatea autorilor consideră că hipnoza nu este altceva decât o relaxare mai profundă. (S-a constatat că în timpul relaxării se produce o modificare a ritmului alfa, până la apariţia şi generalizarea ritmului teta, ceea ce i-a determinat pe specialişti să apropie starea de relaxare mai mult de stările de concentrare decât de cele de somn şi presomn, la acestea din urmă înregistrându-se, de regulă, ritmuri mai lente.)
h) Relaxarea poate fi considerată deci o metodă de autoreglare a stărilor psihice ale subiectului, de autoorganizare a eului acestuia, fiind nu numai o tehnică de psihoterapie, ci şi o tehnică cu caracter autoformativ.

Tehnica de inducere a stării de relaxare se apropie în mare măsură de aceea de inducere a hipnozei prin următoarele caracteristici (de altfel, foarte mulţi specialişti consideră că antrenamentul de relaxare este o tehnică de autohipnoză):
1. presupune o anumită standardizare a conduitei subiectului, cu efecte sugestive şi autosugestive;
2. implică exerciţiu, practicarea sistematică şi regulată;
3. presupune neapărat persuasiune, care poate fi externă, atunci când relaxarea se face cu ajutorul terapeutului şi internă, atunci când subiectul ajunge să practice singur tehnica, după ce a depăşit fazele de învăţare.

Subiectul care practică exerciţiile de relaxare trebuie să fie convins de utilitatea acestora, altfel efectele sunt mult diminuate.
g) în cursul practicării relaxării, ca şi în cazul hipnozei, este absolut necesară o anumită verbalizare a efectelor pe care trebuie să le obţină subiectul, această verbalizare având de asemenea, un rol sugestiv şi autosugestiv.

SISTEME DE RELAXARE

Irina Holdevici (1998, "Hipnoza şi forţele nelimitate ale psihismului", Bucureşti, Editura Aldomar Extrasenzorial, p. 19) descrie următoarele sisteme de relaxare de largă circulaţie:
1. Relaxarea analitică (Jacobson)
Această metodă inspirată de preocupările autorului în cercetarea fiziologiei sistemului muscular i-au permis să definească relaxarea drept absenţa oricărei contracţii musculare. Tehnica implică o serie de faze succesive, începând cu relaxarea musculară şi terminând cu cea psihică.
Subiectul, într-o primă fază, din poziţia culcat pe spate conştientizează senzaţiile de contractură din diversele grupe musculare. În scopul rafinării simţului muscular se fac exerciţii de contractare a diferitelor grupe musculare. Treptat subiectul învaţă să nu mai contracte muşchii, realizând o relaxare diferenţiată pe grupe musculare, relaxare ce se va extinde treptat întregului corp. Într-o fază ulterioară, subiectul conştientizează tensiunile musculare reziduale provocate de stări afective, fiind condus treptat spre relaxare psihică.
Subiectul învaţă să-şi controleze tensiunile musculare ce apar în diversele stări emoţionale cu care se confruntă, să le reducă voluntar, ceea ce duce la dispariţia stării emoţionale şi la instalarea calmului, a destinderii.

2. Antrenamentul autogen (Schultz)
Această tehnică este foarte răspândită, la ora actuală fiind utilizată cu succes atât în clinică, refacerea sportivilor după efort, cât şi în optimizarea performaţelor umane.
Această metodă presupune o serie de exerciţii menite să provoace subiectului realizarea senzaţiilor de greutate şi căldură în membre, de calmare a respiraţiei şi bătăilor inimii, de încălzire a plexului solar şi de răcoare a frunţii. Exerciţiile au rol de a produce destindere subiectului şi de a-i induce acestuia o stare hipnoidă.
Deoarece exerciţiile ciclului inferior al antrenamentului autogen au constituit metoda pe care am folosit-o în încercarea noastră de a evidenţia o creştere calitativă a rezultatelor grupului experimental, vom reveni pe larg asupra lui.

3. Antrenamentul psihofiziologic (Ajuriaguerra)
Această metodă este derivată din antrenamentul autogen şi porneşte de la principiul potrivit căruia orice emoţie se traduce în modificări de tonus muscular, existând o dinamică tonico - afectivă care controlează atitudinile omului normal.
Un element important îl reprezintă aprofundarea relaţiilor interpersonale dintre medic şi pacient punându-se un accent deosebit pe dificultăţile subiective ale pacientului, pe învingerea rezistenţelor apărute în cursul actului psihoterapeutic. În cadrul acestei metode pacientul are o atitudine ceva mai activă în timpul exerciţiilor.

4. Hipnoza activă în trepte (Kretchmer)
Este utilizată mai ales în clinica psihiatrică
Presupune încercarea de abordare a zonelor profunde ale personalităţii pacientului: demersul terapeutic începe prin investigarea personalităţii subiectului pentru depistarea conflictelor existente. Pe baza datelor obţinute, se stabilesc datele psihoterapiei, în concordanţă cu problemele specifice ale subiectului.

Antrenamentul propriu-zis se face după următoarea schemă:
- inducerea stării de relaxare prin comandarea senzaţiilor de greutate şi căldură specifice antrenamentului autogen al lui Schultz.
- inducerea stării de hipnoză prin tehnica fixării privirii;
- aplicarea terapeutică a hipnozei pentru soluţionarea problemelor pacientului. Soluţiile de rezolvare a conflictelor sunt stabilite împreună cu pacientul, care este instruit să repete, în stare de hipnoză "fraze - cheie", care reprezintă un mijloc terapeutic pe bază de sugestie.
- lichidarea relaţiilor cu terapeutul şi continuarea independentă a practicării tehnicilor de relaxare.

5. Reglarea activă a tonusului (Stokvis)
În cazul acestei metode, subiectul este solicitat să coopereze la ameliorarea senzaţiilor sale printr-un efort de autoeducaţie, de unde şi titulatura de reglare "activă". Din punct de vedere tehnic, metoda se aseamănă cu antrenamentul autogen, punându-se un accent deosebit pe responsabilitatea personală a subiectului şi autodisciplină. Prin această metodă se urmăreşte mai puţin controlul obiectiv al rezultatelor relaxării, punându-se accent pe trăirile subiective ale individului care se relaxează.

6. Relaxarea dinamică de tip sofrologic (Caycedo)
Sofrologia (greceşte: sos = armonie, phren = spirit, logos = ştiinţă) se defineşte ca o disciplină care are ca obiect de studiu cercetarea modificărilor de conştienţă. Ea implică studiul tehnicilor de relaxare, al hipnozei medicale, al unor sisteme de autoreglare specifice unor culturi orientale, cât şi al modificărilor de conştiinţă produse prin administrarea unor medicamente.
Autorul a încercat să realizeze o sinteză între sistemele de relaxare şi hipnoza medicală şi tradiţiile orientale, afirmând că sofrologia este în acelaşi timp o ştiinţă şi o metodă - un demers psihoterapeutic.

Caycedo propune ca punct de plecare în construirea sistemului său divizarea teoretică a conştiiţei umane în niveluri şi stări. Nivelul reprezintă, în concepţia autorului, o modificare cantitativă a conştiinţei în direcţia clarităţii sau obnubilării, în timp ce starea reprezintă o modificare de ordin calitativ.

Relaxarea dinamică cuprinde într-un sistem gradat şi bine structurat:
· exerciţii de respiraţie;
· mişcări simple;
· exerciţii de relaxare musculară;
· exerciţii de concentrare a atenţiei asupra funcţiilor organismului şi de antrenare a unor particularităţi ale gândirii.
Irina Holdevici (1998, p. 24) consideră că dacă bazele teoretice ale acestui sistem sunt discutabile, în schimb tehnica e relaxare propusă de şcoala sofrologică şi denumită de autori "relaxare dinamică" este interesantă şi cu multiple posibilităţi de aplicare practică.

7. Pedagogia relaxării (Gerda Alexander)
Această metodă urmăreşte eliminarea unor contracţii inutile care apar în desfăşurarea unor activităţi. În prima etapă, ea propune aplicarea metodei Jacobson - relaxarea analitică -, pentru ca în a doua etapă să se utilizeze antrenamentul autogen al lui Schultz, pentru a corecta imaginea corporală şi a realiza perceperea funcţionalităţii interne a organismului. Cea de-a treia etapă constă în reglarea conştientă a decotracţiilor în activitatea specifică, în scopul utilizării raţionale a energiei în mişcare şi muncă.

Principiile acestei metode constau în:
· conştientizarea şi dirijarea jocului optimal al tensiunilor musculare;
· studiul dinamic al mişcărilor în vederea creşterii eficienţei acestora şi a reeducării psihomotorii a personalităţii.

Pe lângă aceste sisteme de relaxare de largă circulaţie, Irina Holdevici (1995, p. 49) mai descrie câteva, şi anume:
1. Tensiunea dinamică (Atlas) - utilizează mişcarea, respiraţia, dieta, exerciţiile imaginative de conştientizare şi reducere a tensiunilor musculare, având drept scop creşterea nivelului energetic şi întărirea lui:
2. Antrenamentul de conştientizare senzorială (Gindler) - constă într-o serie de exerciţii de concentrare asupra diferitelor zone ale organismului, de conştientizare a senzaţiilor provenite de la acestea, în vederea obţinerii unui mai bun control asupra funcţionării structurilor psiho - somatice şi a realizării unei stări de calm şi autostăpânire.
3. Relaxarea funcţională (Fucks) - cuprinde exerciţii de respiraţie lente şi relaxate pentru destinderea diferenţiată a anumitor părţi ale corpului. Se utilizează în principal tehnica respiraţiei ritmice.
4. Tehnica mişcărilor pasive (Michaux) - subiectul cooperează pasiv, complet relaxat, în timp ce o altă persoană îi mişcă încet diferite segmente ale corpului. Treptat, starea de vigilenţă scade şi relaxarea este indusă.
5. Tehnica răspunsurilor "relaxate" (Benson) - prin intermediul exerciţiilor de imaginaţie, al stimulărilor auditive sau vizuale, calmante, al poziţiilor relaxante, al atitudinilor de expectaţie pasivă se induce o stare de destindere fizică şi psihică.

Irina Holdevici (1998, p. 26) analizând principalele sisteme de relaxare utilizate în prezent desprinde câteva constatări cu caracter general:
1. Aceste tehnici s-au dovedit utile într-o serie de domenii ale medicinei sau psihologiei, fapt ce explică interesul crescut al cercetătorilor pentru ele.
2. Se constată o mare diversificare a tehnicilor, fiecare autor sau grup de autori încercând să adapteze metodele tradiţionale nevoilor practice, prin adăugarea sau eliminarea anumitor elemente.
3. Este evidentă o încercare de evaluare critică a tehnicilor orientale, de abordare sistematică a acestora, în spirit ştiinţific, în sensul valorificării elementelor lor pozitive.
4. Dacă primele metode de relaxare vizau cu precădere destinderea musculară, cele aplicate în ultima vreme tind să combine relaxarea cu mişcarea activă şi cu sugestia terapeutică.
5. Deşi există diferenţe în ceea ce priveşte procedura de inducere a relaxării, comun tuturor sistemelor este faptul că se urmăreşte instalarea unei stări de calm şi destindere musculară prin intermediul unor formule sugestive şi autosugestive.

Toate metodele de relaxare presupun un anumit antrenament, o perioadă de învăţare, înainte de a deveni un bun al subiectului, o tehnică prin care acesta îşi autoreglează stările psihice în momente mai dificile ale existenţei.

(va continua)