TRADIŢIA SPIRITUALĂ A POPORULUI ROMÂN (I)

Autor: Lect.Dr. Miron Damian Alexandru

Pe planul spiritual, tot ceea există are un profil absolut: o efigie imperială; sau nu este. Altfel zis: dacă noi existăm cu într-adevăr nu numai ca o colectivitate biologică, dar şi ca o fiinţă spirituală, nu se poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de a răsfrânge lumea aceasta a lui Dumnezeu la care să voim să reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei noastre în lume, în marea cea mare a făpturilor lui Dumnezeu.
Mircea Vulcănescu

Consideraţii generale cu privire la tradiţie şi rolul său social

Tradiţia este acel principiu de continuitate care leagă trecutul, prezentul şi viitorul oricărei societăţi şi îi conferă consistenţă peste timp. Este purtătoarea valorilor de organizare ce orientează evoluţia societăţii – norme şi legi scrise, cutume şi obiceiuri – cu care membrii ei se familiarizează încă din primele clipe şi la care trebuie să se conformeze de-a lungul vieţii.
Tradiţia are ca sursă conştiinţa colectivă, înţeleasă ca sinergie a conştiinţelor individuale şi nu ca sumă a acestora (Speranţia, 1929, p. 63). Transmiterea tradiţiei presupune circulaţia valorilor şi ideilor fundamentale, obiceiurilor, portului, creaţiei orale, sentimentelor majore, judecăţilor de valoare printr-un fir de continuitate ce uneşte generaţiile. Această legătură peste timp este asigurată într-o măsură mai mică sau mai mare de fiecare membru al societăţii în parte şi în mod excepţional de personalităţi marcante.
Tradiţia este produsul a două componente complementare, una statică şi cealaltă dinamică.
În sens static, tradiţia este acel nucleu de forme fixe ce organizează viaţa socială, solid şi inalterabil. Circulaţia valorilor în timp asigură legătura şi dependenţa viitorului societăţii de trecutul acesteia. Patrimoniul de valori constante îi asigură coerenţa şi coeziunea, iar dispariţia lor este sinonimă cu disoluţia organizării sociale.
În expresia sa dinamică, tradiţia este procesul de creare, promovare şi propagare în spaţiu şi timp a acelor produse culturale pe care conştiinţa colectivă le consideră valoroase. “Fixitatea” valorilor este şi trebuie să fie doar parţială, altminteri tradiţia suferă un proces de anchilozare şi de degenerescenţă, prezentând şi vulnerabilitate în faţa culturilor dinamice şi ofensive. Societatea este dinamică sau anchilozată, osificată, după natura şi finalitatea valorilor pe care le cultivă.
Tradiţiile care au supravieţuit uzurii şi accidentelor, sunt cele care au păstrat un echilibru optim între stabilitate şi variabilitatea axiologică.
Fiecare generaţie, caracterizată de un anume spirit al vremii, de o pulsiune intelectuală specifică, aduce ceva nou tradiţiei. Generaţiile tinere se doresc non-conformiste, progresiste, în pas cu moda, opunându-se conservatorismului generaţiilor vârstnice. Tinerii neagă într-o anumită măsură valorile în care au crescut, considerându-le învechite, desuete, doresc să spargă canoanele şi să schimbe lumea. La celălalt pol, vârstnicii sunt depozitarii tradiţiei şi - într-o anumită măsură - o redută în faţa schimbării. Fiecare îşi poartă propriul vis – tinerii pe cel al schimbărilor radicale, vârstnicii pe cel al credinţei că valorile pe care le-au construit sunt cele mai bune. Din această cauză mocneşte un conflict permanent între generaţii, ce uneori izbucneşte în forme dramatice. Revoluţiile se produc atunci când conflictele dintre aspiraţiile tineretului şi valorile cultivate de generaţia anterioară devin de neîmpăcat.
Dar cum într-un secol se succed cam trei generaţii, se poate deduce că membrii unei generaţii trec destul de repede de la spiritul avangardist la cel conservator, de la idealurile tinereţii la păstrarea achiziţiilor acumulate de-a lungul vieţii. Poate că pe măsură ce înaintează în vârstă, oamenii devin mai rigizi, mai puţin dispuşi să înveţe şi mai mulţumiţi cu ceea ce au. Tinerii, care n-au ce pierde, sunt dispuşi să construiască o lume nouă sau să o dărâme pe cea existentă fără să se gândească cel mai adesea la ce pun în loc, iar cei vârstnici, pentru care viitorul este adesea privit cu teamă, doresc să păstreze ceea ce au câştigat, chiar dacă este vorba de iluzii.
Schimbările axiologice care se produc sunt discrete şi arareori de esenţă, dintr-o necesitate naturală de păstrare a ordinii speciale. Schimbările axiologice majore ar atrage în mod natural recesiune economică şi culturală, anomie şi generaţii de sacrificiu, fiind pusă sub semnul întrebării însăşi ordinea socială. Conştiinţa colectivă acţionează ca un veritabil principiu antientropic, generaţiile noi şi vechi fiind legate printr-o solidaritate de care nu sunt de cele mai multe ori conştiente. Solidaritatea socială se manifestă printr-o interdependenţă care se exercită în mod continuu, societatea determinând pe fiecare individ în parte şi împreună pe toţi membrii ei, influenţându-i să gândească asemănător, să împărtăşească aspiraţii similare şi unindu-i prin legături invizibile, dar deosebit de puternice, ce au rolul de a conserva coerenţa socială.
Solidaritatea umană poate îmbrăca diferite forme, având multiple determinări - apartenenţa la o familie, la un grup etnic, la un segment social, la o categorie profesională, culturală, la o grupare spirituală. Sentimentul de solidaritate este mai dezvoltat la indivizi simpli şi puţin înstăriţi, unde există mai multă suferinţă şi oamenii au mai multă nevoie unii de alţii[1]. La cei cu un standard de viaţă ridicat, solidaritatea este mai puţin prezentă şi pentru că aceştia sunt axaţi în principal pe căutarea satisfacţiei în plan material, în senzaţii din cele mai diverse, iar plăcerea este o trăire strict personală şi duce la însingurare. Comunicând mai sincer şi mai profund, oamenii simpli sunt un vehicul eficient al tradiţiei şi totodată depozitarii ei. Tradiţia nu se poate dezvolta decât acolo unde există spirit comunitar. Valorile sunt asimilate de către fiecare individ în viaţa de zi cu zi trăită în mijlocul comunităţii, “terenul pe care trăiesc valorile” (Speranţia, 1929, p. 34). Comunitatea le conservă, le îmbogăţeşte şi le transmite mai departe. Valorile sunt vectorii care organizează viaţa socială a comunităţii şi de asemenea, viaţa personală a fiecărui membru în parte. Viaţa socială este însăşi interacţiunea conştiinţelor, iar tradiţia este fundamentul său.
Cum omul nu poate fi înţeles în afara umanităţii, rupt de cultură, izolat de societatea ce l-a format, tot astfel tradiţia şi comunitatea sunt aversul şi reversul aceleiaşi medalii.
Ceea ce deosebeşte comunitatea de alte forme de asociere între oameni este tocmai vechimea tradiţiei. Între o comunitate şi o asociaţie temporară există similitudini evidente. Ambele sunt sisteme ierarhice şi presupun forme de diviziune a muncii. Membrii lor comunică, urmăresc interese comune şi respectă cutume şi norme (auto)impuse. Dincolo de acestea însă, ceva fundamental le desparte. În timp ce comunitatea este durabilă, se prelungeşte în trecut şi viitor de-a lungul unei perioade întinse de timp, asocierile sunt vremelnice. Într-o comunitate integrarea este organică şi naturală, pe când într-o asociaţie, ea este forţată şi artificială. Nu numărul membrilor face o comunitate ceea ce este, ci persistenţa sa. O firmă, o fundaţie sau un partid politic, deşi uneori mai bogate în membri şi cu un grad de instituţionalizare mai pronunţat, nu pot fi numite comunităţi. Ele pot dobândi o anume tradiţie, dar viaţa lor durează doar atâta timp cât interesul ce le însufleţeşte este de actualitate. Un grup etnic izolat, chiar de dimensiuni restrânse, reprezintă o comunitate, pentru că este un produs natural, are o istorie îndelungată, are tradiţie şi este creator de cultură.
Cultura este definită în mod curent ca fiind totalitatea valorilor, simbolice şi materiale, dobândite, create, conservate şi transmise de umanitate de-a lungul istoriei. Aşa cum am fost obişnuiţi să-l percepem, termenul creează o senzaţie de soliditate, ni se prezintă ca o realitate densă, compactă şi în mare măsură rezervată unei elite intelectuale. La o cercetare mai atentă însă, realitatea culturală se dezvăluie ca un sistem complex de ierarhii şi reţele de micro- şi sub-culturi dinamice, fiecare cu propria tradiţie şi cu proprii aderenţi. În aceeaşi măsură în care de-a lungul vieţii avem ocazia să cunoaştem semeni din alte spaţii socio-culturale, suntem confruntaţi cu influenţe din cele mai diverse, iar fiecare dintre acestea are propriul impact - mai mult sau mai puţin pronunţat - asupra traseului biografic pe care majoritatea îl numim în mod curent destin.
Tradiţiile vehiculează valori perene şi valori trecătoare, convergente sau în conflict, arhaice sau recente. După impactul lor social pot fi ierarhizate în tradiţii majore şi tradiţii minore. Astfel, constantele culturale ale unei familii, ale unei comunităţi locale, ale unei instituţii sociale, ale unei firme comerciale sau ale unui partid politic alcătuiesc nucleul unei tradiţii minore. La polul superior, majore sunt tradiţiile mitică, religioasă, etno-culturală şi naţională.
Caracteristic tradiţiilor celor mai importante care ni se propun este că ele vehiculează valori bine organizate şi structurate, prezentându-se sub forma unor sisteme axiologice coerente care, prin stabilitatea pe care o oferă sau par să o ofere, tind să acapareze treptat conştiinţa şi să ne modeleze personalitatea.

Tradiţie şi identitate spirituală

În mod natural, valorile pe care fiecare dintre noi ar fi normal să le urmeze pentru a atinge împlinirea pe care şi-o doreşte, vor trebui să aparţină tradiţiilor spirituale, cele care ne propun cel mai înalt ideal uman, cea mai bună cale de dezvoltare personală, cea mai mare coerenţă şi care conferă stabilitate maximă societăţii. Acestea sunt tradiţia mitică şi tradiţia religioasă. Dar cum valorile pe care le propun intră la un moment dat în conflict cu egoismul funciar al omului, firescul şi naturaleţea lor sunt adesea trecute cu vederea în favoarea unor soluţii de viaţă telurice, lipsite de orizont transcendent, dar mult mai comode. Este de înţeles de ce se întâmplă astfel, căci prea puţin suntem înclinaţi şi educaţi să discernem ce este cu adevărat valoros pentru noi şi ce nu.
Deasupra efemerului, tradiţiile spirituale îşi trăiesc propria viaţă în spaţii privilegiate, neatinse de căutări şi tribulaţii cotidiene, căci izvoarele de la care se hrănesc sunt lipsite de comună măsură cu lumea seculară. Au aderenţii lor fideli, aleşi dintre cei care doresc să se ridice deasupra spiritului gregar, distanţându-se de posesiunile trecătoare şi de meschinăriile micilor orgolii. Îmbogăţirea lor – imperceptibilă aproape de la o generaţie la alta – nu se face prin revoluţii, ci prin dezvăluiri ale unor realităţi din ce în ce mai înalte, prin contribuţia unui şir neîntrerupt de învăţători şi ucenici. În propagarea tradiţiilor spirituale prin timpul istoric, valorile transmise din generaţie în generaţie persistă în conştiinţele individuale în forme subtile şi rodesc după o dinamică proprie, prea puţin înţeleasă.
Dată fiind sursa lor transcendentă, valorile fundamentale ce orientează tradiţiile spirituale scapă alterării pe care o dau timpul şi ignoranţa oamenilor. În formele lor exterioare – doctrină, ritual, istorie - se strecoară în mod inevitabil improvizaţii, adausuri şi omisiuni umane. Cu toate acestea, izvoarele transcendente rămân totdeauna accesibile celor ce doresc să le descopere.
Tradiţia mitică şi tradiţia religioasă sunt cele două determinări complementare - una ancestrală şi cealaltă de dincolo de timp – care modelează identitatea spirituală a unui spaţiu etno-cultural, ca şi pe cea a unui individ oarecare. Adeseori, istoria ni le prezintă în conflict, însă acesta este doar vremelnic. Înţelepciunea populară reuşeşte întotdeauna să decanteze valorile şi cele două filoane spirituale îşi împletesc apele într-o firească simbioză. Cu toate acestea, formele şi modalităţile de cunoaştere pe care le oferă sunt însă diferite calitativ.
Tradiţia universului mitic, cea de când omenirea se găsea în zorii vieţii şi istoria nu începuse încă, este cunoscută îndeosebi în prima copilărie, vârsta de maximă deschidere către existenţă şi învăţătură, când intuiţia originilor nu este coruptă de raţionalismul acaparator. Este susurată de mamă la urechea copilului, aşa cum la rându-i a primit-o de la mama sa. Femeia care-şi creşte copilul retrăieşte propria-i copilărie şi scoate din străfunduri de memorie, pură şi imaculată, o întreagă lume de poveşti cu zmei şi feţi-frumoşi, cu zâne şi spirite nevăzute, de cântece, snoave şi învăţături.
Este un izvor subţire, un fir de continuitate între noi şi rădăcinile noastre cele mai profunde, o sevă pe care încă o avem şi pe care riscăm să o pierdem dacă ne vom uita rădăcinile. Inevitabil, copilăria trece şi lumea sa fabuloasă este repede uitată, pentru că majoritatea oamenilor n-o consideră importantă şi îşi închipuie că pentru a fi adulţi trebuie să înceteze a mai fi copii. Puţini însă, n-o uită niciodată şi fericirea pe care-o emană le va fi izvor de bucurie şi de inspiraţie pentru toată viaţa. Tradiţia vremurilor mitice, cea de când Dumnezeu se plimba încă prin lume, iar omul nu pierduse ştiinţa comunicării cu făpturile văzute şi nevăzute, se află înscrisă în sufletul fiecăruia sub forma unor tendinţe ancestrale, unor imagini şi nostalgii adesea de neînţeles, care aşteaptă tăcute să li se deschidă uşa şi să iasă la lumină atunci când va fi nevoie de cunoaşterea pe care o pot oferi. Pentru că înţelepciunea mitică este aproape incomprehensibilă omului matur, tulburat în sinele său de golemul civilizaţiei tehnologice, de goana după informaţie la zi (un drog printre altele), ea are şansa de a trece din generaţie în generaţie fără a fi alterată.
Dacă universul mitic este cunoscut de aproape fiecare om în copilăria sa într-o formă mai mult sau mai puţin diluată, contactul cu tradiţia religioasă nu este la fel de direct şi nici la fel de universal. Unii îl cunosc încă din copilărie, alţii îl ignoră întreaga viaţă.
Religiile aparţin timpului istoric, iar fondatorii lor au fost persoane istorice. Au apărut în mijlocul oamenilor atunci când aceştia se îndepărtaseră atât de mult de izvorul transcendent, încât aproape că nici nu-şi mai puneau problema căutării “apei vii” care dă sens vieţii şi-o însufleţeşte. Amintirile vremurilor celor mai vechi dintre oameni deveniseră demult mituri, iar puritatea începuturilor era evocată în basmele povestite copiilor. ”Creanga de aur” ce marca drumul spre armonie fusese demult pierdută şi lumea urma o spirală descendentă care-o afunda din ce în ce mai adânc într-un materialism egoist. În astfel de momente de cumpănă existenţială a omenirii, Divinitatea a dăruit copiilor săi alte modalităţi de redescoperire a paradisului pierdut.
Personalităţi excepţionale – divine şi umane – au încarnat aceste căi, au demonstrat că pot fi urmate de către fiecare şi le-au revelat finalitatea inefabilă. Marii dascăli ai omenirii au avut discipoli care le-au împărtăşit cunoaşterea, iar aceştia au avut la rândul lor ucenici care au transmis-o mai departe, până în zilele noastre. Învăţătura pe care au revelat-o este miezul marilor religii pe care le cunoaştem astăzi. Dar cum experienţa religioasă aparţine unei vârste tardive în istoria omenirii, valorile fundamentale pe care aceasta le poartă nu sunt atât de adânc înscrise în memoria colectivă. Acolo unde valorile religioase nu s-au păstrat în expresia lor cea mai pură, esenţa lor a fost umbrită. Schisme şi deviaţii de tot felul dovedesc că s-a şi întâmplat adeseori astfel. Cu trecerea timpului, impulsul iniţial care le-a infuzat în lume şi-a diminuat intensitatea, iar din ce în ce mai mulţi dintre noi se înstrăinează de ele, căci uitarea este ispititoare şi comodă.
Fondul de valori fundamentale ce alcătuieşte nucleul oricărei căi spirituale supravieţuieşte eroziunii timpului şi imperfecţiunii “canalului uman” de transmitere. Esenţa valorilor rămâne neatinsă, neschimbată, iar filonul lor primar poate fi întotdeauna revitalizat, redescoperit de cei ce-l caută cu discernământ. Sursa lor comună este imuabilă, transcendentă tribulaţiilor şi frământărilor cotidiene, numai că, pe măsură ce forma lor exterioară se depărtează de sensul iniţial, sensul lor profund devine mai dificil de descoperit.
Din această cauză, educaţia religioasă presupune, pentru evitarea relativizării reperelor axiologice, cultivarea valorilor religioase instrumentale, cum sunt discernământul, credinţa, nădejdea, atenţia, dreapta socotinţă. Ele sunt căi esenţiale pentru realizarea creşterii spirituale prin interiorizarea valorilor esenţiale, cele prin care teologia catafatică descrie calităţile lui Dumnezeu. Valorile religioase fundamentale îmbracă dublul aspect de valoare şi instrument de valorizare - dragostea, adevărul, desăvârşirea, lumina[2]. - au o componentă transcendentă, dar aparţin şi experienţei comune, sunt perfect accesibile şi sunt creatoare de valori.
La ele se raportează valorile religioase secundare, derivate - de natură estetică, morală, socială, juridică, spirituală etc. - care la rândul lor pierd relativitatea socială. Odată descoperite, aceste valori vor conduce spre definirea unui reper axiologic corect şi spre orientarea, mai mult sau mai puţin conştientă a individului spre o conduită socială firească şi spre un sens mai profund al existenţei.
Cum discernământul este o însuşire a perfecţiunii, omul trebuie să tindă spre dobândirea lui, iar dobândirea acestuia este esenţa idealului educaţiei spirituale. Discernământul este principala calitate de care trebuie să dea dovadă cel ce urmează calea spirituală. El poate oferi o cale pentru descoperirea valorilor autentice într-o societate secularizată cum este societatea contemporană, o stare de echilibru stabil, un punct de reper absolut într-un univers supus schimbării, soluţia de a fi în acelaşi timp membru activ al societăţii şi spirit contemplativ.
Societatea are deopotrivă viaţă materială şi viaţă spirituală, ferm împletite. În viaţa socială, valorile “ideale” şi cele conjuncturale se întrepătrund, astfel că adesea frontiera ce le separă nu este clar trasată. Valorile “negociabile”, socio-economice şi politice, sunt cele ce asigură stabilitatea materială a societăţii, în timp ce de cele spirituale depinde dimensiunea teleologică şi coerenţa axiologică a vieţii sociale. Atunci când cele două clase de valori coexistă în echilibru, societatea se dezvoltă armonios. Când însă materialitatea devine predominantă, armonia dispare.
Astăzi, mai mult ca oricând altcândva, valorile conjuncturale tind să le substituie în conştiinţe pe cele tradiţionale, iar omenirea suferă un proces de destrămare axiologică. Valorile se amestecă, iar scările de valori tradiţionale par să se prăbuşească. Binele se confundă cu răul, frumosul cu urâtul şi adevărul cu minciuna. Este din ce în ce mai dificil omului să urmeze o cale coerentă şi dreaptă, căci este din ce în ce mai neclar care ar putea fi aceasta.
Este şi cazul societăţii româneşti, aflate într-o dureroasă căutare de identitate ce pare a nu se mai sfârşi. Este un adevăr bine cunoscut şi ignorat de mulţi dintre cei de care depinde viitorul naţional, oamenii de cultură şi dascălii, politicienii şi oamenii de decizie.
Vitalitatea, forţa, dinamismul, dezvoltarea şi persistenţa oricărei societăţi sunt profund dependente de valorile pe care aceasta le împărtăşeşte şi le cultivă. Noi avem şansa ca în spaţiul cultural căruia îi aparţinem tradiţia spirituală să fie încă vie şi la îndemâna noastră. Ea ne poate oferi modele şi soluţii la multe dintre problemele cu care ne confruntăm, dacă ne lăsăm conduşi de înţelepciunea care a inspirat-o. Este o bogăţie pe care avem datoria să o cunoaştem, să o păstrăm şi să o transmitem mai departe.

[1] a se vedea Tradiţia şi solidaritatea, în Petre Andrei, 1997.
[2] Prezentă în toate marile tradiţii spirituale, lumina, valoare fundamentală, este utilizată ca simbol al adevărului, binelui, armoniei sau frumosului. Tradiţiile mistice revelează dimensiunea transcendentă a luminii asociate verbului creator. În creştinism, s-a dezvoltat întreagă mistică a luminii taborice, ce cunoaşte o mare răspândire în Orientul creştin, inspirată fiind de Teologia Mistică a Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul. “În acest întuneric mai presus de lumină dorim noi să ajungem şi să vedem şi să cunoaştem prin nevedere ceea ce e mai presus de vedere şi de cunoştinţă, neputând fi văzut, nici cunoscut.” (1996, Opere complete, Paideia, Bucureşti, p. 248). În operele Sf. Maxim Mărturisitorul şi Sf. Grigore Palama se va regăsi influenţa apofatismului areopagitic, în afirmarea prezenţei tainice în creaţie a luminii nevăzute a lui Dumnezeu sub forma “energiilor increate”. Mistica isihastă, având susţinerea scrierilor palamitice, urmează calea “rugăciunii inimii” pentru a-l descoperi pe Mântuitor, în inimă, înconjurat de lumina taborică. Cu privire la această temă a se vedea Dumitru Stăniloaie, 1995, vol. I, cap. II.1. Omul, conştiinţă de sine în mişcarea de transcendere nesfârşită spre misterul său şi spre Cel absolut de Care depinde, p. 59-65.